Durata citire: 9 min Când se termină un spectacol de Radu Afrim, publicul stă câteva secunde. Aplauzele încep timid, rar, vlăguite. Durează să îți iei înapoi avatarul înțepenit pe scaun. Durează să înghesui în el ghemul de emoții și să-l faci să reacționeze. Durează până îți aduci aminte cum să dai comanda corpului tău să se ridice mai repede în picioare și să facă zgomot, că deja sunt actorii la rampă, s-a terminat, s-a terminat și tu nu poți să le dai cât merită, le dai niște amărâte de aplauze, ai vrea să strigi, dar nu poți, că plângi.