Am așteptat-o pe Andreea Boboc după spectacol. Am simțit nevoia să-i spunem, să-i arătăm, să fim zgomotoase, să fie și de la noi la ea, nu doar de la spectacol la noi.
Actorii bărbați ieșiseră deja, schimbau vorbe pe scări. Când au apărut ei nu am ovaționat. Noi voiam să le vedem pe ELE.
Noi cu ELE voiam să închidem cercul nedrept pe care-l deschide spectacolul de teatru când trimite taser-ul la capătul căruia publicul receptează șocurile emoționale. Nu-i rămân, la final, într-o contrapartidă necesară, decât aplauzele. Nu e suficient. Vrei să te scuturi, să alergi, să te zbați, să strigi și tu, pentru ca tot ce s-a întâmplat sau se întâmplă în tine să-și facă loc, să încapă, să nu scape nici o firimitură pe dinafară, să nu se irosească nimic.
Așa că am rămas după spectacol ca să o așteptăm pe Andreea Boboc.
Evident că știam cât de valoroși au fost EI în spectacolul ăsta. Dar toate emoțiile erau fierbinți în noi, iar ei erau, încă, ceea ce întruchipaseră pe scenă: Război, Oroare, Moarte, Brutalitate. Lipsiți de chipuri, corpuri puternice, agile, amenințătoare, uneori cu aripi de un albastru tăios, alteori cu bocanci, uniforme, măști de gaze, purtând după ei simbolurile bestialității: păpușile Barbie, steagurile. Așa de contradictorie fusese imaginea de la final a celor cinci băieței cu expresii dulci, îmbrăcați în pantaloni scurți și vestuțe tricotate stil College boys, că nu reușiserăm să integrăm că ei erau aceiași actori care ne transportaseră în cele mai groaznice coșmaruri care pot bântui o femeie. Deși ultimul sunet al spectacolului ne făcuse să tresărim și pusese semnul de exclamare unde era nevoie de el. Și gândurile veniseră automat. Ca împușcate.
! Și o luăm de la capăt, iar și iar, creștem iar băieți cu priviri curioase și naive, băieții noștri, cărora nu le mai rămâne altceva de făcut când începe războiul decât fie să moară, fie să se transforme, iar și iar, în corpurile acestea puternice, agile, amenințătoare care-și poartă simbolurile bestialității, păpușile Barbie, steagurile, pe câmpurile de bătaie ale corpurilor noastre de femei.
Așa că, în timpul acela scurt în care ei au ieșit echipați cu fularele lor și cu blugii evazați, cu gecile cool și aerul ăla băiețesc edgy, oleacă rebeli, oleacă sfidători, oleacă timizi, în noi stăteau alții, cei amenințători, cei de care ne era frică, cei cu care luptam. Și nu i-am ovaționat. Ca să le strigăm “Felicitări!” ar fi însemnat că am fi putut să răzbim lucid până la finalul spectacolului, să fim un public rațional, gata să recepteze tehnic arta care i se propune. Or noi am ieșit de partea cealaltă tremurând, cu lacrimi și muci, nimic rațional, nimic composed în felul în care am fost public pentru spectacolul ăsta.
Oare actorii bărbați își doresc să fie iubiți pentru rolurile bestiale care le ies prea bine? Ce awkward se simte să feliciți bărbatul care a jucat rolul coșmarului. Da, știm, separi actul artistic de artist, bla, bla. Bineînțeles că-l separi. Dar ce awkward trebuie să fie să primești ovații pentru felul cum ai interpretat un violator. Și ce straniu. Ce straniu trebuie să fie să știi că, atunci când publicul tău te urăște imediat după spectacol, asta înseamnă că ai fost bun. Că ți-ai făcut publicul să agațe de tine furia. Și că, în felul ăsta, l-ai izbăvit un pic. Măcar atâta cât are nevoie publicul tău ca să-și spună că el, că eu, că noi nu vrem niciodată să devenim așa.
Rațiunea, atunci când e folosită ca să oprească emoțiile, nu ca să le înțeleagă, devine overrated. În sala de spectacole, rațiunea ar trebui să stea pe scaun, să observe, să conspecteze. Și să lase emoția să se reverse furibund, cotropitor, pasional, până la capătul ei, până la locul unde se află izvorul lacrimilor. Ca versiunea întâi rațională a lui Kate, interpretată de Diana Roman, care îți dă, competent și adecvat de sub masca ei rațională, explicații freudiene pentru abjecția impulsului războinic. Sau care notează obiectiv stările “subiectului”. Rațiunea ar trebui să stea în expectativă în sala de spectacol, treaba ei e ex post, nu ex ante. Conceptualizezi, sistematizezi, categorisești după ce ți-ai lăsat emoția să se consume, după ce ai purtat dialogul de la egal la egal: din durerea Dorrei, la durerea ta de Kate, pe care nu o poți raționaliza ca să dispară, dar căreia îi dai voie să te poarte într-o doină de jale cu care îți legeni durerea. Așa cum a făcut versiunea lui Kate interpretată de Diana Roman.
Versiunea mea rațională a rămas așezată pe scaun. Versiunea mea emoțională s-a legănat încetișor de durere. Am lăsat-o să plângă. Lângă mine, versiunea rațională a prietenei mele mi-a întins un șervețel. Și versiunea ei emoțională plângea fierbinte.
Îmi plac spectacolele de teatru care îți dau brânci, care te dedublează, care te fac să te observi din postura ta rațională, cu surprindere, cum devii încă o tu sau, poate, trei tu, trei Kate, încă un tu sau poate cinci tu, split, raging.
“Vreau să plec!”, a strigat Dorra.
“Unde?”, i-a răspuns blând versiunea lui Kate interpretată de Livia Iorga. Cea care s-a uitat la mine, la noi, care ne-a țintuit cu privirea la începutul spectacolului și a stabilit regulile jocului, un fel de preview cu care ne-a smuls versiunile emoționale de pe scaune și le-a dus direct acolo, pe scenă, în locul unde Dorra contempla într-o tăcere grea ca un bolovan o cruce agățată de un perete:
“Eu sunt Kate.
Tu ești Dorra”.
Știu că mă auzi.
Știu că înțelegi ce spun.
Eu sunt Kate.
Tu ești Dorra.
Eu sunt Dorra.
Eu sunt Kate.
Unde să pleci? Unde să pleci?
Poate “în liniștea dintre două replici”. Așa spusese Botond Nagy la Conferința din Aula Universității, unde fusesem cu două zile în urmă. Sau, poate, în lumina care a decupat mâna pe care Dorra i-a întins-o lui Kate. O invitație. Să te aduc în povestea durerii mele? Să te scot din placiditatea observațiilor tale adecvate academic? Să te trag lângă mine? Să te condamn la trauma mea? Să te izbăvesc de trauma mea?
Eu sunt Dorra.
Eu sunt Kate.
Urăsc acest băiat al războiului care crește îmi mine.
Mi-l doresc pe acest băiat al războiului care crește în mine.
Din gropile comune care rămân dintotdeauna în urma războaielor duse pe câmpurile de luptă ale trupurilor noastre de femei crește viață.
Și ce rost are viața aia pe care o urăști și o dorești în același timp? Cui îi aparține viața aceea? Cine s-o salveze? Cine s-o mântuie? Pare un eșec perpetuu al unui Dumnezeu care încearcă a nenumărata oară același lucru care a eșuat de nenumărate ori minus unu ori înainte. Dar Dumnezeu nu are cum să facă asta, nu? Pentru că e Dumnezeu. El are și finalitate, are și motivație, trebuie să fie ceva acolo, nu? Dincolo de capacitatea individuală limitată de a pricepe. Nici nu e nevoie să înțeleagă Dorra CARE e finalitatea. Îi e suficient să înțeleagă că, dacă eșecul ăsta e perpetuu, atunci există intenționalitate acolo. Iar Dumnezeu devine de neiertat. Nu noi avem a fi mântuiți. Noi avem a-l mântui pe Dumnezeu. Nu noi avem nevoie de iertare. Dumnezeu are nevoie să fie iertat. Și poate doar așa reușești să bănuiești de ce continuă să învârtă roata asta a ororii. Poate din speranța că a nenumărata oară va ieși altfel și atunci se va izbăvi pe sine de vinovăție. Dar asta nu ține loc de vindecare.
În schimb te poate ține laolaltă, cum o ține furia pe Dorra. Pentru că tot restul e scindat. Și te ia amețeala acolo, pe scaunul unde versiunea ta rațională stă așezată, iar versiunea ta emoțională se duce și se întoarce între Kate și Kate, între Kate și Dora, între tine și Dumnezeu, între eI și Dorra și tine.
Tangaj.
Vaporul mare cât toată strada pe care locuia bunicul irlandez al lui Kate, cel cu care a venit în America aceea unde pietrele nu stau pe orizontală, ca-n grădina lui, ci pe verticală, la vedere, unele peste altele, se clatină.
Toată sala se clatină.
Toate simțurile se clatină.
Toate emoțiile, toate convingerile.
Spectacolul e fluid. Totul se mișcă. Scena se mișcă, o împing ei, periculos, spre tine. Sunetul se mișcă, te înconjoară, auzi cioburi din Dorra, cioburi de Kate de jur împrejur. Lumina se mișcă, îți conduce privirea, exclamă pentru tine, pune întuneric în jurul tău. Ei ies din tine, irump în scenă, se retrag, se zbuciumă, se zbat, mărșăluiesc. Ce nebunie senzorială e spectacolul ăsta!
Versiunea lui Kate jucată de Mălina Lazăr alunecă halucinant între personae: acum e fetița Kate, jucăușă, curioasă, acum e bunicul ei care pronunță irlandez, suferă de prostată și se abține să nu-i împingă un dos de palmă obrăznicăturii. Un domn chicotește zgomotos. Trebuie că doare să fii bărbat în sala asta de spectacol unde a crescut vetiginos umiditatea de la cantitatea de lacrimi evaporate de femei. Îmi imaginez că trebuie să fie aproape eliberator să găsești pe scenă un personaj masculin cu care nu te identifici, de care poți să râzi.
Când a apărut Andreea Boboc pe scările de la Teatru Cub, am aplaudat-o, am ovaționat-o. Ne-am permis toate efuziunile. Am îmbrățișat-o, încă aveam ochii roșii de plâns.
”Cum poți? Cum puteți VOI să jucați rolurile astea așa și apoi să… știi tu, să fii TU. Cum poți?”, am întrebat-o. N-am terminat propoziția: Cum poți TU, când uite, noi încă nu putem, noi tocmai am îmbrățișat-o și pe Dorra, nu doar pe Andreea.
Ne-a trecut prin cap să rostim în gândul nostru ascuns formula ritualică pe care o știm de pe la cercurile terapeutice cu psihodramă: ”Acum nu mai ești Dorra. Acum ești Andreea!”. Și am completat gândul nerostit cu voce tare: ”Îți mulțumesc! Îți mulțumim!”.
“Trebuie să scriu despre spectacolul ăsta!”, i-am spus Andreei. Și mi-am imaginat câte cuvinte o să revărs despre rolul pe care l-a făcut ea. Despre bărbatul balcanic pe care l-a disecat cu furie și acuratețe, despre cât de intensă a fost scena în care bărbatul balcanic nu e misogin, nu e rasist, “DAR”, în timp ce Dorra vrea să se curețe frenetic de mizeria “dar-ului” împlântat în ea cu ferocitate.
Și nu pot. Sunt unele experiențe care se sustrag cuvintelor. Nu pot fi povestite. Trebuie să le trăiești.
Andreea Boboc în rolul Dorrei e ceva ce ai nevoie să simți pe pielea ta. Să vezi cu ochii tăi. Să auzi cu urechile tale. Pe Dorra trebuie să o trăiești acolo, în sala de spectacol.
Nu, n-o să oprești războiul cu un spectacol de teatru. Nu azi. Dar măsura curajului tău de bărbat nu va fi încetarea imediată a ororilor lumii. Ci scaunul pe care-l vei ocupa în sala unde se joacă acest spectacol. Unde Andreea Boboc devine Dorra. Unde Dorra e câmpul tău de luptă.
Pentru că unele spectacole și unele interpretări transcend receptarea lor ca formă de artă. Devin responsabilități. Un scriitor, un regizor, patru actrițe, cinci actori și o echipă de creație s-au angajat într-un demers care te face responsabil să refuzi letargia. Știi că o să te doară.
Dar trebuie să mergi.