Mi-am propus să merg la toate spectacolele de teatru din stagiunea TNI de anul ăsta. Poate n-oi reuși, dar standardul pe care mi l-am setat mă ajută să îmi croiesc timp și timpul croit lucrează pentru mine. Că așa e cu cultura: cu cât îi faci loc în viața ta, cu atât îți face ea loc ca să crești în tine starea de bine.
Cultura creează spații pentru fericire
Pe măsură ce merg prin lumea asta, pur și simplu mi se pare că devin tot mai fericită în tot felul de moduri mici și mari.
Mi se deschid ochii mai larg, văd cu ei toată splendoarea, respir mai adânc, mai curat, mă mișc mai flexibil, pasul îmi devine tot mai ușor, uneori, când mă plimb pe străzile Iași-ului, mi se pare că mă sincronizez cu un ritm subtil, mi se pare că dansez, mi se pare că mă suprapun unui firesc despre care tot auzisem, dar nu-l găseam de atâta noise.
Cultura te face să-ți înțelegi bunăstarea.
Cultura te face să-ți înțelegi durerea.
Cultura îți dă șansa de a învăța cum să fii fericit.
E un fel de paradox. Pentru că îți înveți fericirea scormonind prin toate rănile de pe care arta îți smulge pansamentele infestate.
În luna aprilie am fost la șase spectacole de teatru. Și la un spectacol de balet. Și la o expoziție.
Am citit vreo șase cărți, printre care ”Chiajna din Casa Mușatinilor”, care a fost exact pe cât de minunată mi-am imaginat-o.
La ediția de martie a Book Club-ului Inclusiv pentru adolescenți am discutat ”Hana”, de Alena Mornštajnová și ne-am plimbat pe Traseul Evreiesc, unul din traseele tematice marcate prin proiectul ăsta spectaculos care a fost și este în permanență dăruit publicului ieșean de către Asociația Iași Travel.
O iau în ordine.
Când ceea ce ești devine ceea ce te condamnă
”Rădăcini”, cu trupa de la Ateneu Tătărași, în regia Ericăi Moldovan, e un spectacol despre fațetele feminității și despre presiunea pe care societatea și cultura o pun pe toate ipostazele feminității. Când încerci să le aduci pe toate la un loc, ele nu se încheagă într-un tot care se articulează pe ceea ce e propice pentru armonizare și creștere. De fapt, ipostazele feminității fac click unele cu altele în jurul tuturor presiunilor și opresiunilor cu care sunt apăsate și rezultatul este schizofrenic.
Cum altfel ar putea fi când ceea ce ești devine ceea ce te condamnă?
Blândețea sau gingășia te transformă într-o ”gâscă” naivă, determinarea și hotărârea te fac prea masculină, senzualitatea te face prea curvă, ambiția profesională prea rigidă și tot așa. În cele din urmă, pe oriunde ai decide să te definești sau comporți, îți meriți trauma. Ai fi putut-o evita dacă erai mai conformă, mai prudentă, mai înțeleaptă, mai ascultătoare, mai cumințică, mai decentă, mai LA LOCUL TĂU, ăla pe care ți l-a atribuit din oficiu cultura.
Am plâns un castron de lacrimi.
A fost un spectacol care a ridicat instantaneu în picioare sala plină ochi de la Cinema Victoria.
Cum ne înțelegem fobiile
”Frici”, de Ana Sorina Corneanu, în regia Irinei Popescu Boieru e tot un spectacol construit în jurul problematicilor feminității, deci fricile în sine nu sunt exclusiv feminine. E unul din spectacolele montate ca urmare a proiectului Lecturi3, realizat în parteneriat cu MNLRI (FILIT) și ALECART.
Autoarea o definește ca pe o piesă terapeutică și spectacolul în sine așa a ieșit, cu o pronunțată turnură terapeutică.
E despre cum ne înțelegem fobiile. Personajele evoluează în sala de așteptare a unui cabinet de psihologie și fac parte dintr-un cerc terapeutic de susținere reciprocă. Aduse împreună, femeile încep să se conecteze una cu alta. Își dezvăluie fobiile, le descoperă originea și semnificația și își găsesc singure instrumente ca să își transforme fobiile în împăcări cu sine și în instrumente de evoluție individuală. Dacă n-ai fost vreodată în cabinetul unui psiholog, îți dă o imagine semnificativă despre ce înseamnă beneficiile unui proces terapeutic.
Fațetele abuzului împotriva femeilor
”Adăpostul femeilor”, tot în regia Irinei Popescu Boieru a încheiat grupajul de spectacole pe teme legate de statutul și problemele femeii la care am mers în luna aprilie. Piesa de teatru îi aparține unui dramaturg turc, Tuncer Cucenoglu, așa că universul spectacolului merge în zona asta, a felului în care se raportează la femei și feminitate spațiul cultural și spiritual oriental.
Acțiunea se desfășoară într-un adăpost pentru femei abuzate, înființat și finanțat tot de femei.
În loc de fațete ale feminității, aici ai parte de fațete ale abuzului împotriva femeilor, de la agresivitatea unui soț alcoolic a cărui înțelegere despre iubire e echivalentă cu cantitatea de beneficii pe care le obține de la o nevastă de care are nevoie ca să-i gătească și să îi facă menajul, la drama unei tinere care e redusă sistematic la corpul ei, cerut la schimb pentru orice încercare de a obține o slujbă onorabilă care să îi asigure independența financiară, până la tragedia femeilor hăituite și ucise de propriii lor frați și tați în numele onoarei și la pervertirea cutremurătoare a mamelor care validează aceste crime din onoare.
Pe măsură ce spectacolul se desfășoară în fața ta, n-ai cum să nu te gândești, amar, că fațetele abuzului împotriva femeilor n-au apartenență spirituală, sunt locuri comune nu doar în spațiile orientale, ci și în astea ale noastre, vestice și creștine. Dar au apartenență de gen.
Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să fim salvați
”Venirea” e regizat de Ion Sapdaru, după piesa scrisă de Valeriu Stancu. Tema este sosirea lui Godot cel așteptat în piesa lui Beckett.
În gara mică în care Vladimir și Estragon joacă table și taie frunză la câini, încep să curgă Godoții. Vin cu trenul, rând pe rând. Nu unul, nu doi, o grămadă. Ba chiar apare și un fiu al lui Godot. Fiecare, rând pe rând, pune pe masă celor doi pierde vară câte o salvare.
Numai că Vladimir și Estragon nici măcar nu știau că trebuie salvați, cu atât mai puțin își doreau vreun fel de salvare din condiția lor măruntă, marginală și lipsită de sens. Ei se descurcă cu toți salvatorii. Se descurcă într-un fel șugubăț, viclean și ingenios, care n-are cum să nu te facă să mustăcești, dar și să te facă să pricepi cam unde bate metafora.
Cu atât mai mult cu cât, spre final, toți Godoții se aliniază și anunță că gata, pleacă, n-au ce salva, au încercat, dar nu se poate atunci când fiecare alternativă e ignorată în numele acelorași sloganuri: ”nu ne vindem țara”, ”toți fură” și altele, tot din gama asta. Mi-a plăcut spectacolul ăsta, a fost alert, intens, bine jucat și l-am recomandat mai departe, băieților mei.
Nu poți transcende răul pe care nu vrei să-l vezi
”Antonin Artaud. Familia Cenci”, în regia lui Silviu Purcărete mi-a făcut creierii praf.
Am aflat că Antonin Artaud a fost poet, eseist și dramaturg francez care s-a intersectat cu suprarealismul. Avea o viziune particulară despre rolul teatrului. A scris piesa asta despre familia Cenci, după tragedia lui P. B. Shelley și romanul lui Stendhal, iar scopul ei a fost să dea o formă concretă de manifestare pentru ceea ce el a denumit, simbolic, ”teatrul cruzimii”. Din ce înțeleg eu, ceea ce propune Antonin Artaud este un teatru care să pună pe scenă nu doar cuvinte, ci și imagini fizice violente, crude, raw, cu scopul de a face spectatorul să se confrunte cu cele mai crunte instincte și trăsături ale umanității. Transcenderea răului nu se poate face fără recunoașterea lui la intensitățile maxime.
Iar povestea familiei Cenci, pe care eu nu o cunoșteam, este pretextul perfect:
Familia Cenci a existat cu adevărat. Povestea Beatricei e o poveste reală. Tatăl ei, protejat de apartenența lui la nobilimea italiană a secolului al VI-lea și de averea cu care își cumpăra intangibilitatea, și-a permis să devină protagonistul celor mai cumplite coșmaruri care pot bântui umanitatea. Și-a ținut fiica în captivitate și a violat-o sistematic. Mama ei, Lucreția, împreună cu Beatrice și cu cei doi fii ai contelui, după ce au încercat să scape de abuzurile lui apelând la autorități, fără să reușească, au plănuit și au reușit să-l ucidă, iar urmarea a fost condamnarea la o moarte cumplită a Lucreției, a Beatricei și a fratelui mai mare al Beatricei. Doar fratele mai mic, care avea doar 12 ani a scăpat cu viață, dar a fost forțat să privească tortura și uciderea publică a familiei lui și apoi a fost întemnițat. Toată averea familiei Cenci a revenit bisericii.
Asta este povestea de la care a plecat piesa de teatru în pe care Antonin Artaud și-a grefat viziunea despre ”teatrul cruzimii” și pe care Silviu Purcărete a transpus-o într-un spectacol absolut zguduitor.
De ce facem ce facem?
”De dinaintea amintirii”, după o povestire de David Vann tradusă de Marius Chivu, dramatizată de Maria Manolescu și regizată de Florin Caracala, merge la tema ritualului religios și a credinței sub care ne ascundem traumele, cruzimea și neputința.
Mălina Lazăr joacă spectaculos o Maxine care are 91 de ani și e preoteasa care conduce ritualurile de înmormântare într-o lume în care cadavrele se decapitează și se agață în copaci, iar craniile sunt zvârlite de la unul la altul și de două ori în sus, ca niște mingi macabre și lipsite de sens.
Maxine, iritată de automatismul ritualurilor care își pierd sau își deturnează semnificația se revoltă și schimbă, pe nepusă masă, ritualul de înmormântare. În mijlocul incantațiilor, declamă senină: ”Nu există Dumnezeu!”, ”Nu există viață de apoi!” și corul îi preia incantația, pentru că oricum toată lumea e pe pilot automat.
Dar asta nu e suficient ca să modifice inerția ritualului. Marjorie, prietena lui Maxine, devine leadera facțiunii rezistente la schimbare, care vrea să se rămână la vechile ritualuri și asta declanșează o luptă de putere.
Din care, ca mereu în luptele de putere între credincioșii și ereticii dintotdeauna, nu a câștigat nimeni. Nici măcar Dumnezeu. Cel care n-a fost niciodată decât un alt părinte care a schimbat mersul lumii pentru că și-a pierdut copilul.
M-a lovit la religie spectacolul ăsta. A rămas cu mine, nu cred că mai pleacă nicăieri, mi-a lăsat dâre în suflet.
Un spectacol-încântare
”Don Quijote”, balet în două acte de Ludwig Minkus a fost pur și simplu o încântare.
Și zău că aveam nevoie de un spectacol-încântare după toate traseele contorsionate pe care mi-au muncit emoțiile spectacolele de teatru pe care le-am văzut în luna aprilie.
Spectacolul ăsta mi-a adus și un beneficiu suplimentar, individual și subiectiv, din altă zonă decât cea musai culturală.
M-am dus singură la ”Don Quijote”. Într-un acces brusc de impulsivitate, fără să am vreun motiv specific, n-am mai întrebat pe nimeni dacă nu vrea să vină cu mine, nu am mai sunat nici o prietenă, mi-am luat pur și simplu bilet singură.
Când a venit ziua în care trebuia să merg, am avut îndoieli. Eram obosită. Și afară era urât. Și îmi pierise cheful. Aș fi zăcut, mai degrabă, acasă, zvârlită pe canapea, cu mintea pusă pe silențios și ochii în vreun serial din alea la care mă uit eu și pe care mi le administrez ca pe niște doze cu care dau shut down la tot ce nu am chef sau putere să confrunt.
M-am târâit fără chef la teatru, aș fi putut să renunț, dar am noroc că asta e inacceptabil pentru mine, nu pot renunța prea ușor la o experiență la care deja m-am angajat.
Da, noroc cu rezistențele mele. Pentru că acolo, în sala mare a teatrului, pe care o ador, toate simțurile mele s-au trezit de parcă le infuzasem cu niște nectar.
Instrumentele care se acordau, zumzetul sălii pline de oameni, tavanul pictat, amorașii captivi tridimensional în loje, mirosul de catifea și parfumuri amestecate și uimirea cu care începeam să conștientizez că zâmbesc singură, eu cu mine, acolo, toate senzațiile astea mi-au întâmpinat simțurile și m-am trezit că mi se schimbă brusc dispoziția.
Și apoi a început spectacolul ăsta încântător.
A fost amuzant, spumos, jucăuș și grațios.
N-am putut să nu mă gândesc cât de intensă e arta. Cât de divers se manifestă și cum găsește loc pentru toate emoțiile. Cum te provoacă să te întrebi, să scormonești în tine, să accesezi durerea din tine, răul din lume și infernul din toate. Și cum, în aceeași măsură, îți dă oportunitatea de a-ți explora bucuria, minunarea și încântarea.
Produse ale propriilor spații culturale
Expoziția de stampe japoneze a fost la Palatul Braunstein.
Am fost acolo într-o sâmbătă călduță, împreună cu soțul meu și am realizat cât de mult sunt produsul cultural al zonei din care provin. Subiectele lucrărilor, tehnicile de lucru, materialele și stilul îmi erau cunoscute cât să pot spune, dintr-o privire, ”astea sunt stampe japoneze”. Și cam atât.
Ce tare ne-au surprins lucrările astea! Evident că n-am putut să ne dăm cu părerea competent în nici un fel. Așa că ne-am rezumat la a recepta arta aceasta în felul cel mai primordial și, probabil, cel mai sincer în care te poți conecta cu un act artistic: ne-am lăsat simțurile și emoțiile să se manifeste. Am plecat de acolo uimiți, emoționați și sensibilizați de universalitatea nevoii oamenilor de a se exprima artistic și de complexitatea manierelor în care reușesc să o facă.
A fost o lună bogată, aprilie. Pe cât de bogată cultural am vrut să o fac. trăim într-un timp al abundenței de evenimente culturale la Iași și în țară. Să nu ne înfruptăm din abundența asta, să refuzăm să o accesăm este o alegere individuală. Una care vine la pachet, ca orice alegere individuală, cu o responsabilitate care uneori pare difuză, vagă, dar care e mereu cel puțin egală ca mărime cu încărcătura alegerii noastre.