În 1989, când s-a pornit Revoluţia, părinţii mei aveau 37 de ani, iar eu aveam 12 ani.
Ce e ăla comunism?
𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢𝐢 𝐦𝐞𝐢, 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐞 𝐨 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐮𝐫𝐢𝐨𝐚𝐬𝐚̆ despre o lume în care puteai circula cu maşina doar în zilele pare, dacă aveai număr de înmatriculare par, în care cumpărai pâine cu porţia, prezentând un cartonaş pe care vânzătoarea marca cu pixul că ai ridicat raţia care îţi era alocată pe ziua cu pricina; e curios pentru ei că prindeai banane la magazin doar iarna, că erau verzi şi le punea mama pe ziare, deasupra şifonierului să se coacă; e exotic să le spun că, la 12 ani, încercam să-mi amintesc ce gust au bananele şi nu reuşeam; sau că portocalele înseamnă Crăciun; e puţin plictisitor să audă că se tăia curentul şi căldura şi stăteam în întuneric şi frig; şi, până la urmă, era rău că fiecaruia i se repartiza gratis o locuinţă? şi era rău că fiecare avea un job asigurat? şi cum adică, de ce închideaţi radiatorul când bătea cineva la uşă?
O poveste curioasă, interesantă pe alocuri, cam plictisitoare prin altele; cică ar fi şi adevărată. Dar, dacă o fi fost, ea s-a întâmplat cândva, demult, pierdută în negura istoriei, cam pe vremea lui Ştefan cel Mare sau, poate, prin neolitic.
𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̧𝐢𝐢 𝐦𝐞𝐢, 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐭𝐢𝐦𝐩𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬-𝐚𝐮 𝐧𝐚̆𝐬𝐜𝐮𝐭, 𝐚𝐮 𝐜𝐫𝐞𝐬𝐜𝐮𝐭, 𝐚𝐮 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐭 𝐬̧𝐢 𝐚𝐮 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢, au devenit oameni în toată firea, la casele lor repartizate de partid, descurcându-se cum puteau cu raţiile de pâine şi Moş Gerilă, fabricând fericire pentru ei şi pentru noi. De ce ai nevoie ca să fii fericit, în fond? Eşti suficientă tu, te am pe tine, ne avem pe noi, e de ajuns, putem râde pe ascuns, putem dansa în şoaptă, putem împărţi bucata asta de pâine, o să punem zahăr pe ea şi o să râdem cu lacrimi. Şi ce dacă tot restul?
𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐛𝐮𝐧𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐦𝐞𝐢, 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐭𝐢𝐦𝐩𝐮𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐯𝐞𝐧𝐢𝐭 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐚𝐮 𝐬𝐜𝐚̆𝐩𝐚𝐭 𝐝𝐢𝐧 𝐫𝐚̆𝐳𝐛𝐨𝐢; timpul în care au învăţat cum să îşi crească copiii, ferindu-i de sistemul de care ei înşişi nu au putut să se ferească.
𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐦𝐢𝐧𝐞, 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐭𝐢𝐦𝐩𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐦-𝐚𝐦 𝐧𝐚̆𝐬𝐜𝐮𝐭 𝐬̧𝐢 𝐚𝐦 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐚̆𝐫𝐢𝐭. A fost timpul în care eu am fost fericită cu mama, tata şi sora mea. A fost timpul în care familia mea era cuibul meu.
Cui ne datorăm fericirea?
Generaţii întregi au fost fericite în timpul acela. Dar 𝐧𝐮 𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐚̆𝐦 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐟𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆. 𝐍𝐨𝐮𝐚̆ 𝐧𝐞-𝐨 𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐚̆𝐦. 𝐏𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐬̧𝐭𝐫𝐢. 𝐁𝐮𝐧𝐢𝐜𝐢𝐥𝐨𝐫.
Celor care au cărat în spate furtul, nedreptatea, crima, ruşinea şi umilinţa; le-au ţinut acolo, în spatele lor, îmbrăcate frumos cu o broboadă colorată: ”dar ce ai acolo, în spate, bunico?”, ”ce să am, o cocoaşă! Nu-ţi bate capul! Mai bine hai să facem o prăjitură delicioasă; ce ne trebuie nouă ouă; ia să vezi ce prăjitură bună face bunica din două linguri de făină şi un pic de zahăr!”.
”Ce ascultă bunicul acolo, la radio?”
”Nimic, muzică de a lui!”
”De ce plângi, mama?”
”Nu plâng, mă simt un pic rău, o să stau un pic în pat şi o să-mi revin! Uite, ţi-am mai luat un disc de vinil, e o poveste nouă, ”Alice în ţara minunilor”!”
De nici unul. Sau, poate, de toţi; toţi oamenii din jurul tău, ţinând pitită undeva o bucăţică de fericire pe care ţi-o strecoară ţie în suflet, ca să creşti mare, să fii TU fericită pe deplin, pentru că asta vrea orice părinte, până la urmă; 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐮𝐧 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐧𝐮-𝐬̧𝐢 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐬̧𝐭𝐞 𝐞𝐫𝐨𝐢, nu ştiu ce o fi fost în capul lui Dimitrie Bolintineanu, săracul, când i-a pus în gură bietei mumă-sii lui Ştefan cel Mare vorbele crunte cu care l-a alungat înapoi la război; 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐮𝐧 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐧𝐮 𝐯𝐫𝐞𝐚 𝐞𝐫𝐨𝐢 𝐦𝐨𝐫𝐭̧𝐢; 𝐭𝐨𝐭̧𝐢 𝐯𝐫𝐞𝐦 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢 𝐟𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐭̧𝐢. 𝐂𝐮 𝐬𝐚𝐮 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐦.
Fericirea noastră cea de toate zilele comunismului NU a fost opera comunismului.
A fost rezistenţa noastră la comunism.
Comunismul ca facilitator de fericire pentru baba comunistă
Pentru Emilia Apostoae, cea care va constata la un moment dat că a devenit o ”babă comunistă”, personajul principal al romanului lui Dan Lungu, însă, comunismul a fost un facilitator de fericire.
Şi nu a fost singura. Viaţa ei în comunism a însemnat accesul uşor pe o altă treaptă socială, într-o ierarhie simplu de înţeles, cu reguli nescrise clare, o lume în care ”numai cine nu voia nu se descurca”, după cum spune ea cu obidă. Comunismul a scăpat-o din sărăcia cruntă, aceea fără leac, învârtindu-se în ea însăşi din nou şi din nou, generaţie după generaţie. Cum altfel să fi fost viaţa ei în comunism decât fericită? Cum altfel să-i fie regretele decât fireşti?
Multă lume care citeşte cartea aceasta vorbeşte despre 𝐮𝐦𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐞𝐢.
Dan Lungu are darul acesta; musteşte un umor blând, molcom, dar care lasă în tine puncte de suspensie şi, prinse în ele, un fel de dureri difuze.
Pentru mine e plină de dramatism conştientizarea treptată a Emiliei, prinsă în sintagma ”babă comunistă”, cu care își justifică nostalgia; i s-a părut că toată lumea e fericită în comunism; ca şi cum fericirea are darul ăsta de a te orbi parţial; devii orb la durerea altuia. Felul în care acceptă treptat că, poate, ceea ce ea a luat drept o realitate roz, era, de fapt, una gri şi hâdă la care privea printr-o pereche de ochelari şic de soare e dureros; m-a durut conştientizarea ei, m-a durut pierderea ei.
Și-a pierdut fericirea Emilia, când a realizat că e o babă comunistă plină de regrete după o epocă pe care ceilalti au ștampilat-o cu pecetea rușinii și hâzeniei în istorie.
Impostura comunismului
Şi iar mi s-a amărât sufletul; pentru că 𝐭𝐨𝐭 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐬𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 care i-a aşezat Emiliei ochelarii roz pe nas. Impostorul care a momit-o și a condamnat-o să devină o babă comunistă.
În fond, dincolo de toate dezbaterile, dincolo de ideologii şi regimuri politice, firul meu roşu, linia mea de demarcaţie e aceasta: o ideologie care are nevoie să se strecoare în spaţiul intim dintre oameni ca să-i oprească să se vadă fără ochelari roz e, mai devreme sau mai târziu, o ideologie care va sfîrşi prin a sacrifica fericirea şi bunăstarea indivizilor, de dragul rozului iluzoriu. 𝐈𝐚𝐫 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥, 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐚 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭: 𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐞𝐫𝐚𝐭 𝐟𝐫𝐢𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐚𝐭̧𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢. Nu puteai să te plângi, că ţi-era teamă. Dar puteai să fii fericit.
Şi, mai crunt decât atât, comunismul a inserat frică în spaţiul dintre părinţi şi copii. Îi lăsai să crească recitând poezii patriotice la bradul de Moş Gerilă; ce era să le spui? că e nepotrivit? Ca să te trezeşti că-ţi vine Securitatea pe cap când dă copilul la facultate şi-ţi spune că ai deja dosar de duşman al poporului şi copilul tău nu are ce căuta acolo?
Nu puteai. Pentru că nici un părinte nu vrea eroi.
Aşa că croşetai fericire pentru ei şi sperai să le ţii ochii sănătoşi cu auriul tău, sperai că poate nu le va deveni albul ochilor roz.
𝐂𝐚 𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐚𝐥𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐝𝐞 𝐢̂𝐧 𝐝𝐞𝐭𝐚𝐥𝐢𝐢 𝐞𝐩𝐨𝐜𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐃𝐚𝐧 𝐋𝐮𝐧𝐠𝐮. Un caleidoscop cu mii de bucăţele de sticlă colorată e cartea lui. Apropii ochii de lentilă şi pentru fiecare, indiferent de timp, indiferent de spaţiu, altă imagine se compune, altă realitate. Sau altă poveste.
Şi-i mulţumesc pentru asta.
Bucuria şi râsul pot fi şi aşa:
Iar lumea nu e niciodată doar roz sau doar dulce, dar nici doar gri sau doar amară.
Oamenii care au citit cartea asta în 13 limbi diferite de când a fost publicată, în 2007, sigur știu asta.
#my2cents