Ken Kesey s-a trezit adult într-o vreme în care generaţia Beat era deja în vârstă, iar generaţia Hippie era prea tânără. Pare un fel de călător din aceia despre care obişnuim să credem că nu aparţin nici unei lumi în mod particular şi despre care descoperim, după ce ni s-au mai potolit iluziile privind lumea din care facem parte, că aparţin, de fapt, tuturor lumilor. Şi timpurilor.
Varianta scurtă
Pe când avea 25 ani, în 1960, Ken Kesey asculta poveştile pacienţilor internaţi în aripa psihiatrică a Spitalului pentru veterani de război Menlo Park, unde lucra. Tot atunci s-a oferit voluntar într-un program militar secret de testare a efectelor drogurilor psihedelice. Urma, în acelaşi timp, cursuri de scriere creativă la Stanford University.
Şi cam aşa s-a născut ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”.
Așa îi susura bunica Șefului Bromden pe vremea când era mic și lumea avea tot atâta sens ca poezia asta, însă fără să fie și înspăimântătoare.
Asta e, ca întotdeauna, varianta scurtă, poate şi cea comodă. Vremurile erau tulburi, ca oricare vremuri, mereu răscolim timpurile în căutarea unei limpezimi de care avem nevoie. Indivizii încercau să se scuture de presiunea pe care o simţeau venind invazivă dinspre instituţii. Ken Kesey îşi preţuia libertatea individuală. Se simţea stăpânul de drept al propriilor decizii şi percepea constrângerea punitivă a anumitor legi ca pe o opresiune la care o maşinărie rece supune indivizi vii, pulsând de pasiune şi căldură umană.
A fost un rebel
A găzduit petreceri condimentate cu ”tripuri” pentru gaşca lui de ”Merry Pranksters”, a făcut şi un turneu cu ei, în autobuzul lui pe nume ”Furthur”, a fost arestat pentru posesie de marijuana şi a petrecut vreo câteva luni în închisoare. Apoi s-a retras la ferma familiei sale, în Oregon, şi şi-a trăit viaţa departe de maşinării, în spaţiul intim al căminului şi familiei sale. Adică în locul acela unde ai libertatea să fii cine şi cum ai nevoie.
Între timp, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”, publicat în 1962 şi devenit instantaneu best seller şi carte cult, a devenit una din cele mai cenzurate cărţi pe acolo pe unde se cenzurează cărţi (până în 1989 era greu să o găseşti în România), dar şi una din cărţile din toate topurile cu ”cele mai remarcabile opere literare ale secolului XX”.
Probabil nu va exista timp istoric în care ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” să nu fie ”relatable”. De când suntem ajustăm mecanisme individuale cu mecanisme instituționale. Stă în firea noastră de oameni să avem, în același timp, o nevoie profundă, intrinsecă, de libertate individuală, așa cum la fel de adânc tipărită în noi e nevoia de reguli care să ne ofere siguranță și predictibilitate într-un univers care funcționează intim după coordonatele haosului și aleatoriului.
Indivizi și sisteme
Avem nevoie de instituții și sisteme. Dar n-am găsit și nu sunt sigură că vom găsi vreodată echilibrul optim și stabil între rotițele care ne sunt destinate să fim într-un mecanism și mecanismele în sine, complete, care suntem fiecare dintre noi. Suntem predispuși la excese, cădem în păcatele absolutizării din nou și din nou. Sistemele devin mașinării infernale, opresive, printre crăpăturile cărora alunecăm și ne pierdem. Ceea ce construim ca să ne susțină, ca să pună ordine și sens, ca să ne protejeze, devine, nu de puține ori, ceea ce ne oprimă, constrânge și despuiază de esența noastră creatoare, de energia noastră constructivă, de însăși viața noastră și de sensul ei.
Sigur, settingul romanului, spitalul psihiatric în care pacienții sunt controlați cu strictețe și în maniere subtile și eficiente, folosind și abuzând de practici medicale dătătoare de coșmaruri, precum lobotomia sau terapia cu șocuri electrice, nu mai e musai relatable în societățile noastre contemporane. Cel puțin teoretic, pentru că practic și eliminând din schemă metode punctuale care au fost discreditate de sistemul medical între timp, nu e tocmai un vis urât care a trecut și rămâne mai mult decât un basm de groază pe care ni-l spunem la gura focului.
Practicile abuzive din sistemele medicale și de asistență socială la adresa categoriilor de persoane vulnerabile într-un fel sau altul încă ne mai zguduie din timp în timp din iluzia comodă a umanității noastre generoase și ne așează în fața ochilor civilizații care știu să ascundă grotescul, dar n-au scăpat de el.
Anii aceia, în America
Însă dacă am ajuns la situația în care ”azilele groazei” să fie excepții, locuri care se ascund nu doar în afara umanității, dar și în afara legii, este și pentru că un roman ca ”Zbor deasupra unui cuci” a captat și apoi a amplificat un mesaj ventilat cu destulă furie în anii aceia. Erau ani de profund zbucium în societatea americană. Erau anii mișcării pentru drepturile civile, mase de indivizi se izbeau în sisteme ca să își facă loc și își reclamau libertățile. În zeigeistul acelor timpuri avea sens și fenomenul de dezinstituționalizare a rețelei de spitale psihiatrice.
Noțiunea de afecțiune psihiatrică avea nevoie să fie recalibrată, statutul de persoană cu afecțiuni psihiatrice avea nevoie să fie redefinit. Sistemul era supraîncărcat și începuse să se scurtcircuiteze. Spitalele psihiatrice în sens tradițional, deveniseră un fel de surogate de închisori, privarea de libertate a pacienților era ceva obișnuit și alegerea metodelor de tratament era la discreția exclusivă a personalului medical, nu exista preocuparea pentru reintegrarea în societate, bolnavul psihic era un paria izolat fizic și, de multe ori, definitiv, de societate. Iar anii în care a apărut romanul au fost cei în care lumea se pregătea să schimbe abordarea aceasta.
Tot e relatable
Însă chiar dacă nu știi nimic din toate astea, chiar dacă ești, să zicem, un adolescent sau un adult căruia îi pică în mână cartea asta și o citești considerând că spitalul psihiatric de tipul acesta este o alegorie a sistemelor opresive de orice fel, tot e relatable.
Pentru că da, asta e:
Randle McMurphy și sora Ratched sunt simboluri pentru manifestările naturale ale libertății și expresiei individuale, respectiv pentru tendința sistemelor de a le alinia, constrânge, înfrânge și elimina. Nu e deloc o poveste veselă, deși e presărată cu umor. Râsul e încrâncenat, confruntările sunt bestiale, victoriile și eșecurile sunt disperate. Balanța înclină ba într-o parte, ba în alta și nimeni nu iese altfel decât zdrobit din această perpetură luptă dintre individ și sistem.
Încă e relatable cartea asta. Mi-e greu să cred că va exista o vreme în care nu va mai fi, chiar dacă asta sună pesimist, deși nu simt că e.
E trist că avem nevoie mereu de ajustare între individ și sistem.
Însă dacă luăm ca inevitabilă contradicția asta, ca pe ceva care există și e dincolo de controlul nostru, atunci nu e deloc trist că avem cărți care să ne tragă atemporal semnalele de alarmă, care să ne transmită să nu uităm de ajustări, preferabil înainte ca cineva să fie zdrobit.
Și filme. Pentru că, sigur, în 1975, Milos Forman a regizat filmul care a încasat marele BIG FIVE în cinematografie, adică toate cele 5 cele mai râvnite şi prestigioase Oscaruri; regie, scenariu, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă şi cel mai bun film.
Iar Ken Kesey a rămas la fel: un călător care aparţine tuturor lumilor şi timpurilor.
