Mie mama mi-a spus de ”Adolescence”. Nici n-apucase bine să se inflameze Facebookul, că mama mă anunțase deja că se uită la ultimul episod din ”Adolescence” cu tata.
M-am mințit că-mi fac datoria civică și culturală când am decis să-l văd. De fapt, nu e primul serial sau film care trece pe lângă mine, în ciuda felului în care explodează în bula din care fac parte. Nici nu vreau să mă dau mai deșteaptă decât sunt. De multe ori pur și simplu nu apuc să țin pasul cu toate exploziile bulei. Că toate se întâmplă prea repede, și prea des, și prea greu de procesat și ținut pasul și am decis că e bine așa, nu dispare cultura de pe Netflix dacă nu mă uit eu azi la ultimul trend.
Și de fapt, ce voiam să zic era că factorul cu adevărat hotărâtor în decizia de a mă așeza să văd filmul ăsta a fost recomandarea mamei mele, bunica celor trei copii adolescenți ai mei.
Circuitul cărților în familie
Între mine, mama și soră-mea este un circuit neîntrerupt de cărți care se pasează de la una la alta. Uneori intră și tata în circuit. Dar între mine, mama și soră-mea, bucla e neîntreruptă de zeci de ani. Citim împreună, ba mama cu mine, ba mama cu soră-mea, ba mama cu amândouă și e una din satisfacțiile noastre mărunte și dese să discutăm împreună ce citim.
Nu prea se întâmplă să-mi recomande mama ceva de citit și să nu-mi placă. E foarte simplu, de fapt. Mama mă știe cel mai bine. Așa că nu las niciodată deoparte o recomandare de la mama. Știu sigur că o să-mi placă.
Nici mama nu refuză niciodată recomandările mele sau ale soră-mii. Deși uneori se întâmplă să nu-i placă foarte mult. Noi o știm cel mai bine pe mama. Dar o știm mai puțin decât ne știe ea pe noi. Pentru că așa stă treaba cu părinții și copiii.
Mi-a plăcut să văd că sunt pe aceeași lungime cu mama, ca de obicei.
Nici ei nu i s-a părut că ”Adolescence” e un film despre pericolele pe care le aduce social media în viața de familie. Nici pentru ea nu a fost chiar așa de șocantă faza cu manosfera și misoginismul radical, cu spălarea pe creier și codurile secrete ale emoji-urilor de pe Instagram. Adică a fost, na, dar nici ei nu i s-a părut că ”Adolescence” e despre asta, de fapt.
Și ei i s-a părut că felul în care îți confiscă rețelele sociale copilul din fața ochilor tăi, din propria ta casă e doar un motiv și nu tema filmului.
Și ea a văzut, de fapt, ca și mine, ca și soțul meu, ca și tata, un film despre părinți buni care își pierd copiii.
Lumea secretă a adolescenței
De sute de generații, părinții își pierd copiii când aceștia ajung adolescenți. Dintr-un motiv sau altul. Fiecare epocă cu motivul ei. Toate motivele stau sub umbrela largă a anturajului. Toate sunt, de fapt, exterioare relației cu adulții semnificativi din viața ne-virtuală a copiilor noștri de acasă și de la școală. Și de aceea e așa de ușor de decis că tot răul e dincolo. În afara noastră.
Uneori e. Dar asta nu putem controla. Tot ce putem, cu adevărat, să facem este doar în interiorul relației noastre cu copiii noștri.
Dintotdeauna, adulții semnificativi în viața copiilor lor, fie ei părinți sau profesori, au avut senzația că există o singură lume posibilă: lumea în care trăiesc ei, în toate dimensiunile lor adulte.
Copilăria și, mai ales adolescența se văd distorsionate, intens caricaturizate în lumile astea adulte. Pline de stereotipuri și reflexii, nu ale realității sau universurilor interioare ale copilăriei sau adolescenței, ci ale propriilor idealizări adulte ale copilăriei și adolescenței.
Dintotdeauna, și părinții, și profesorii uită că Tărâmul de Nicăieri, cel unde se duc să se piardă băieții ajunși în pragul adolescenței, nu e un loc roz bombon plin de aventuri delicioase. E un loc al violenței, agresiunii, întunericului și pericolului, un loc al haitei, dar și un loc al însingurării. E locul unde nu speri că toate se vor sfârși vreodată, pentru totul acolo e etern. Nemuritor. Covârșitor.
Dintotdeauna ne știm cel mai bine copiii. Așa e. Dar lumea în care trăiesc ei în adolescență o uităm mereu.
Toți adolescenții au colțuri de suflete despre care părinții lor nu știu absolut nimic. Nici măcar nu știu că există. Toți adolescenții trăiesc în lumi secrete. Paralele cu lumile noastre de adulți. Trăiesc acolo în haite, însingurați, luptându-se zi după zi cu pericole, agresiune, violență. Toți. Uneori se pierd, uită cum să crească. Și rămân pierduți pe veci acolo, tânjind după o mămică sau un tătic care să se așeze lângă patul lor seara, ca să le citească o poveste.
Și noi am trăit acolo, în Tărâmul de Nicăieri. Dar am reușit să creștem din el și, ca orice adult serios, l-am uitat cu desăvârșire. Iar când vine peste noi câte o spaimă care ne ridică părul din cap, câte o spaimă din aceea care bântuie ca un crivăț dinspre Tărâmul de Nicăieri pe unde deja au început să umble în haite propriii noștri copii, ne grăbim să alungăm frigul închizând geamul în nasul vreunul Peter Pan invizibil care încearcă să-și găsească drumul înapoi: nu, ne spunem. Nu există așa ceva. Nu există Tărâmul de Nicăieri.
Fereastra deschisă, lumina aprinsă și cartea cu povești
Când Tărâmul de Nicăieri se inserează brutal în viața noastră, când creează breșa aceea prin care ne dispar copiii și nu-l mai putem ignora, ne spunem că pe vremea noastră lumea nu era așa. Și nici Capra cu trei iezi nu e cu capetele iezilor înfipte în geam și pereții mânjiți cu sângele lor. Și ”Adolescence” e un film despre pericolul rețelelor sociale.
Numai că nu e.
Și dacă tot ce reușim să ne luăm din el e că trebuie să ne mai bârâim o dată adolescenții la cap să mai lase instagramul ăla, degeaba l-am văzut.
Mama n-a uitat niciodată de Tărâmul de Nicăieri.
A fost suficient să știu asta ca să-mi aduc și eu aminte când am devenit părinte.
Acces la Tărâmul de Nicăieri nu avem ca adulți. Dar dacă ne amintim pur și simplu să nu ne mai mințim că el nu există, asta s-ar putea să facă diferența dintre un Peter Pan pierdut pe veci și un băiat care devine adult.
Nu poți intra cu adolescentul tău în Tărâmul de Nicăieri. Nu ai cum, oricât ai vrea. Îți e inaccesibil. Pe Tărâmul de Nicăieri, adolescenții noștri trebuie să navigheze singuri.
Dar ce poți face este să refuzi să te convingi că Tărâmul de nicăieri nu există, chiar dacă tu nu ai acces la el. Și ce mai poți face este să lași mereu geamul deschis. Și să citești o poveste. Ca să te găsească mereu copilul tău. Ca să nu uite unde e acasă.
Și mama a fost de acord că ”Adolescence” este, de fapt, despre sfâșierea cu care un părinte învelește un ursuleț de pluș și-i șoptește: ”I’m sorry, son! I should’ve done better”.