Nu ne vine să iubim mâța care zgârie rău. Dar avem nevoie de ea.
Am recitit ”Pisica pe acoperișul fierbinte”. N-am cum să nu iubesc piesa asta, așa cum n-am cum să nu iubesc această literatură americană a angoasei falsității: pentru inepuizabila ei capacitate de a-ți pune adevărul pe masă, fie că ai chef de el, fie că nu.
N-o fi elegant, dar e aproape măreț:
Preferința lui Tennessee Williams
Cu ”Menajeria de sticlă”, Tennessee Williams a cunoscut un succes imens și a intrat în atenția publicului și a criticilor literari, ”Un tramvai numit dorință” i-a adus un Premiu Pulitzer pentru dramă și l-a așezat lângă Eugene O’Neil și Arthur Miller, în galeria celor mai reprezentativi dramaturgi americani. Însă ”Pisica pe acoperișul fierbinte”, cea care i-a adus cel de-al doilea premiu Pulitzer pentru dramă în 1955, a fost preferata lui Tennessee Williams.
M-am întrebat dacă preferința lui Tennessee Williams pentru piesa asta nu vine cumva din acuitatea cu care a reușit să spună adevărul despre minciună, din hotărârea cu care a scos toate subiectele pe masa discuțiilor, oricât de grele ar fi fost ele, oricât de mult ne-ar fi fost mai comod să ne prefacem că nu există.
Mi-a plăcut asta.
Angoasa falsității, discrepanța dintre lumea pe care ținem cu dinții să o afișăm și cea care colcăie în spatele cortinei, zdrențuirea sufletelor în încrâncenarea cu care se agață de decoruri și imagini ale fericirii.
Sunt teme cu gust înțepător, amărui, dau amețeală la citit, te molipsesc cu un fel de surescitare a trăitului pe care-l vrei autentic, liber de minciună, vibrant, descătușat de ce-i înlănțuie pe Holden Caulfield, pe Gatsby, pe Brick sau pe mâța de Margaret, cea care refuză să coboare de pe acoperișul fierbinte.
Cine nu minte?
Familia Pollitt suferă, fără excepție, de prefăcătorie cronică:
Big Daddy se preface că are o căsnicie reușită lângă o femeie pe care urăște să o aibă în pat.
Mama mare se preface că nu vede dezgustul soțului ei.
Gooper se preface că nu vrea să fie unicul moștenitor al imensei prosperități pe care i-ar asigura-o ferma tatălui său.
Mae se preface că nu toarnă copil după copil în speranța că Big Daddy va alege să prefere unul dintre ei, în loc să se agațe cu încăpățânare de iubirea pe care i-o poartă bețivului de frate al soțului ei.
Brick se preface că nu l-a iubit vreodată cu vreun soi de tandrețe dureroasă și nepotrivită cu standardele epocii pe Skipper, prietenul lui din facultate. Și că nu l-a distrus sinuciderea lui. Și că există alte motive pentru care refuză să se atingă de soția lui, Margaret.
Toată lumea se preface că Papa cel Mare nu are cancer în fază terminală, că aniversarea la care s-au adunat toți ca să-l celebreze nu e ultima pe care o vor avea împreună, că, de fapt, dragostea i-a adus laolaltă, nu banii.
𝐃𝐨𝐚𝐫 𝐌𝐚𝐫𝐠𝐚𝐫𝐞𝐭 𝐧𝐮 𝐦𝐢𝐧𝐭𝐞.
Ea s-a cățărat cu obstinență pe scara socială, l-a ales pe Brick, și-a asigurat căsnicia și are de gând să facă și un copil cu el, ca să își asigure stabilitatea financiară pe care i-ar aduce-o testamentul lui Papa cel mare.
Ea știe exact de ce e în familia asta și nu are de gând să ascundă vreun adevăr: homosexualitatea lui Brick ea a pus-o pe tavă și nu contează, ea are de gând să-l iubească oricum, tot ce vrea e să scape de sărăcie.
Nu are nici o reținere în a critica și bodogăni plozii urlători ai cumnatei sale, nu își ascunde intențiile de a accede social, e autentică și determinată.
Acoperișul casei înalte pe care s-a cățărat s-a înfierbântat de atâta minciună, dar ei nici nu-i trece prin cap să coboare de acolo, pentru că deține un adevăr pe care refuză să-l ascundă:
Mâța de care avem nevoie
Nu pot să zic că mă înnebunesc după Margaret.
Ce mi-ar mai plăcea să citesc numai povești în care iubirea iese mereu triumfătoare, de alea în care pot să fiu disprețuitoare cu bogăția, că doar ”banii nu contează”, ”banii-s ochiul dracului”, povești cu oameni care suferă pentru iubire, datorie sau altceva măreț din genul ăsta și care sunt ”săraci, dar cinstiți”. O, da, ce comod ar mai fi să tot citesc despre fata moșului, aia săracă, dar frumoasă și harnică și musai numai lapte și miere, cea care curăță toate haznalele cu mânecile suflecate, un zâmbet dulce pe buze, bujori în obrăjori și un cântecel zglobiu între dinți.
𝐌𝐚𝐫𝐠𝐚𝐫𝐞𝐭 𝐧𝐮 𝐞 𝐝𝐞𝐥𝐨𝐜 𝐟𝐚𝐭̦𝐚 𝐦𝐨𝐬̦𝐮𝐥𝐮𝐢.
Scoate ghearele, scuipă, se luptă, spune lucrurilor pe nume, își asumă scopul, și-l declară sus și tare. Nu e dispusă să calce peste cadavre ca să-l atingă, nu, nu am eu satisfacția asta de a mă întreba dacă nu cumva Margaret e fata babei. Dar e dispusă să muncească, să facă ce e de făcut: să-l salveze pe Brick din depresie și alcoolism, să-l iubească pe țâfnosul și urâciosul de socru-său, să refuze să fie dezgustată de apucăturile soacră-sii, să-și țină cumnata la respect, să își ceară locul în familie.
Nu mă înnebunesc după Margaret, nu e deloc DRĂGUȚĂ.
Dar n-am cum să nu fiu cuprinsă de admirație de fiecare dată când întâlnesc oameni ca ea în expedițiile prin literatura americană; oameni din aceștia care ascultă poveștile nemuritoare pe care ai vrea să le auzi, apoi se uită scurt la tine și-ți comunică franc: ”𝐁𝐔𝐋𝐋𝐒𝐇𝐈𝐓”.
#my2cents
