Dacă ești părinte de adolescent și îți dorești să te mai conectezi în vreun fel cu el, îți vine să râzi când te gândești la ideea de a-i propune să citească o carte. Sau să meargă cu tine la un muzeu de artă. De fapt, la orice muzeu.
Din toată lista de opțiuni la care ar putea să spună ”da” și să te mai și alegi la sfârșit cu un adolescent entuziasmat și fericit de timpul pe care l-ați petrecut împreună, cartea, muzeul, teatrul, opera, festivalul de literatură sunt chestiile de la coada listei. Asta în cazul fericit în care există în vreun fel pe listă.
Până nu ajungi părinte de adolescent, prioritățile care se schimbă și focusul care cade oriunde altundeva decât în interiorul relației tale cu el sunt doar teorie. Dar devin subit practică din aceea care te omoară imediat ce s-a făcut declicul și copilul tău a devenit din ”this bundle of joy”, ”this ray of fucking sunshine” care nu prididește să te înțepe, împungă și respingă în fiecare clipită disponibilă.
Așa că te uiți pe lista cu activități pe care adolescentul tău ar putea să accepte să le facă împreună cu tine și operezi modificări. Rămân puține opțiuni:
- Shopping, pe banii tăi, desigur și ești util oricum doar la casa de marcat, că n-ai voie să zici nimic, așa că poți să-ți lipești pe față un zâmbet entuziasmat ca să aprobi toate hainele pe care nu le pricepi în ruptul capului.
- Restaurant, da, asta e ceva ce merge, dacă-ți permiți suficient de des distracția asta. Poți chiar și să comentezi timid să mai lase telefonul, că n-ai venit să lași jumate de salariu ca să stea el pe tik tok.
- Cinema, hm, doar la filmele pe care vrea el să le vadă și nu prea des oricum, că nu face bine la reputația lui de adolescent cool să meargă la film cu mama sau tata.
- Se bagă și la un city break, dacă e în străinătate și îl învoiești și de la școală.
Cam atât. Uneori, nici măcar atât nu rămâne pe listă. O contempli cu strângere de inimă și te minți frumos că e mare copilul de acum, e independent, e normal să nu mai petreceți timp împreună. Și-l lași de capul lui, deși n-ai vrea. Nu încetează să te sâcâie că între voi doi nu pare să mai fi rămas altceva decât acest opoziționism perpetuu, reproșuri, ceartă și nemulțumire. Știi bine, că scrie în toate cărțile de parenting și sunt milioane de reels despre asta pe insta și pe tik tokul vieții, că adolescentul tău încă are nevoie de tine nu doar în postura de mijloc de transport și bancomat, ci și în postura ta mai reconfortantă de părinte și educator, dar nu-ți iese neam conectarea aia magică din cărți și reels. Așa că te lași păgubaș și aștepți vremuri mai bune.
În contextul ăsta, palpitant, carte, muzeu, pictor și adolescent e o alăturare care sună nerealist și improbabil și așa și e. Nu poate fi decât o întâmplare. Rezultatul unui concurs excepțional de împrejurări.
Cum ar fi:
O biografie romanțată despre care ai vrea să vorbești și n-ai cu cine
Caut un cuvânt cu care să etichetez seria de biografii de la Polirom și-mi vine pe vârful limbii: palpitantă. Așa o găsesc. Asta e starea care mă încearcă de fiecare dată când o caut prin rafturile librăriilor și sar din cotor în cotor, ca să bifez titlurile noi.
Poate să îmi placă vreun volum mai mult decât altul, pot să mă simt mai apropiată de stilul de scris al unui scriitor sau altul dar, dincolo de asta, proiectul acesta în sine, ca întreg, e palpitant. Să iei la rând personalități culturale din România și să redai publicului larg persoane fascinante, scuturate de praful pretențios al manualelor școlare, așezate în propriile lor timpuri pe care să le scrutezi fără liniuțe și listuțe, e palpitant.
Să aleg să citesc una sau alta dintre cărți e aproape chinuitor. Care să urmeze acum, pe care o iau, aș vrea să le parcurg pe toate odată, să le integrez gestaltist.
Orice pretext care să-mi ușureze alegerea e bun.
M-am agățat de tablourile din expoziția de artă de la Palatul Culturii. Căutam biografia unui pictor care e reprezentat acolo prin câteva lucrări. N-am mai stat pe gânduri. Avem Pallady la Iași, cum să nu avem, așa că m-am repezit la ”Pallady. Ulise legat de catarg” al Ancăi Vieru. Citisem și ”Fără poză de profil” și o întâlnisem pe Anca Vieru la book clubul online de la ”Reading is Cool – the Challenge”, îmi plăcuse maniera ei de a scrie: cu tăieturi curate, cu margini drepte.
Am regăsit-o în biografia lui Pallady tot așa. Inginerește, îmi vine să spun, pentru că mă bruiază Politehnica pe care a absolvit-o. De fapt, o scriitură clară, împănată pe ici, pe colo, cu detalii cu iz academic, dar fără să fie deficitară la sensibilitate sau lirism.
Anca Vieru îți face treaba de cititor ușoară. Te invită în povestea lui Pallady fără să te provoace să pricepi ce a vrut să spună autorul. E clar ce a vrut să spună autorul, și tu, cititor, poți să-ți vezi de treabă și să te lași purtat și să-ți dai voie să fii curios și fascinat.
Am googălit o grămadă cât am citit cartea asta.
Picturile lui Theodor Pallady pe mine nu mă emoționează prea tare. Mi-e greu să mă conectez cu arta lui. Pricep de ce e bună, dar ceva nu face click în mine. Și ce dacă. Mi-a crescut stocul de respect și fascinație de la citit cartea. Că asta face cititul din om: îi crește stocul de fascinație.
Și m-am gândit că asta chiar ar putea să li se întâmple și adolescenților pe care-mi place să-i adun pe la cluburile de carte pe care le organizez din timp în timp.
O listă cu fun facts
Mi-am zis că e suficient de probabil să fie destui adolescenți cărora nu le va fi suficient să le spun eu că e faină cartea ca să își dea ghes să o încerce.
Mai ales că e vorba despre o biografie și, colac peste pupăză, a unui pictor din galeria aia de ”canonici” care sunt așa de depersonalizați încât ei au senzația că toți au fost o dată ca niciodată, pe vremea când Zmeii umblau liberi pe tărâmul nostru și călăreau dinozauri.
Așa că, dacă tot a fost palpipant pentru mine, mi-am zis că ar fi de folos să fac o listă de fun facts care m-au dat pe mine pe spate, pe principiul că facem parte din aceeași specie, chiar dacă pare că NU, deci e posibil să fim mișcați de aceleași lucruri, în esență:
- N-o fi un fun fact care să dea pe cineva pe spate. Dar e un fun fact cu care poți începe o poveste palpitantă pentru niște adolescenți din Iași care mai și trec zilnic, prin drumurile lor, pe o străduță care se numește ”Theodor Pallady”. Să le spui că aici s-a născut și aici și-a trăit copilăria până la 11 ani, când s-a mutat la București toată familia, că locuia prin Păcurari, că nu era deloc sărac și că familia lui avea și o moșie pe la Bucium e relevant pentru adolescenții ieșeni. Au repere, au cârlige cu care să iasă de pe domeniile dinozaurilor și să se agațe în concretețea zilelor noastre.
- A practicat scrimă și a fost vegetarian. L-a inspirat în aceste alegeri profesorul lui particular de desen pe care l-a avut la București.
- Părinții îl voiau inginer, așa că s-a înscris la Politehnica din Dresda, unde fusese student și tatăl lui. Numai că nu a mai terminat-o, pentru că a plecat de capul lui la Paris, ca să studieze artă.
Maria Cantacuzino era o intelectuală rafinată și curajoasă. Măritată la 16 ani, a divorțat de primul soț, apoi s-a despărțit și de al doilea și și-a văzut de treburile ei de intelectuală revoluționară din afara timpului ei în care se presupunea că trebuie să fie doar elegantă și cuminte.
- Protejat de mătușa lui și introdus în toate cercurile de artiști ai Parisului vremurilor acelora, Pallady are tot ce are nevoie ca să dea frâu liber înclinației spre studiul artelor. Reușește să intre la Ecole des Beaux-Arts și să intre în atelierul lui Gustave Moreau, alături de Matisse, Marquet, Rouault, Camoin, Rouveyre. Acolo începe prietenia cu Matisse.
”La blouse Roumaine” e o referință culturală pe care o au mulți adolescenți. Însă ce nu știu mulți e că Pallady a fost cel care i-a trimis lui Matisse picturi cu ii românești și el e cel cu care Matisse se certa prin corespondențe despre focusul pe culoare sau focusul pe linie și desen, un subiect pe care l-au dezbătut ani în șir, fiecare ținând partea propriei viziuni.
La sindrofia pe care familia Diamandi a dat-o, câteva luni mai târziu, înainte de apleca de la Paris, Theodor Pallady pur și simplu a apărut și i-a cerut acolo, de față cu toată lumea, să își părăsească soțul și familia și să rămână cu el. Iar Jeanne pur și simplu a făcut asta.
Ce ”Aripile vântului”, ce ”Love Story”, ce Hollywood? Ia să vedem cum ar putea să reziste cineva la scandal, romantism, gesturi mari, iubiri dezlănțuite neaoșe, de la 1900 toamna. Beat that, Hollywood!
Pallady se duelează cu Diamandi. Diamandi divorțează rapid. Pallady se căsătorește cu Jeanne.
Și nu, nu e încă THE END.
- Pallady, ca, de altfel toată generația lui, a trăit mai multe vremuri ca alții. A trăit mai multe epoci. A trăit destul ca să crească în vremurile dinainte de războaie, a trăit războaiele, a trăit în Parisul perioadei interbelice, a trăit în România postbelică.
Felul în care societatea s-a raportat la el s-a schimbat radical pe timpul vieții lui, de mai multe ori.
Nu a fost singurul căruia i s-a întâmplat asta.
Frământările sociale și politice ale primei jumătăți a secolului al XX lea au prins în chingi pe toată lumea.
Cât de ciudat, cât de înfricoșător pare de aici, din partea asta a timpului, să realizezi că, în fond, cu bunele și relele lor, artiștii acelor vremuri erau aceiași oameni. Validat de public și critică, respectat pentru demersul lui artistic, liniștit cu statutul lui social și familial de intelectual de viță nobilă, apoi invalidat și anulat de un regim politic care culpabiliza originea. Și refolosit mai târziu, scuturat de originea lui, integrat și asimilat în cultură.
”Cancel culture” nu l-a inventat nici America, nici generația grăbită. Încă ne recuperăm cultura anulată de regimuri politice acum o grămadă de ani, pe vremea când noi, ăștia care scriem azi, nu existam încă.
Cu asta am încheiat lista de fun facts. Pentru că, după ce Theodor Pallady a încetat să fie numele unui Non Playable Character din periplul vieții adolescenților pe care am reușit să-i opresc să asculte o poveste și a devenit un personaj mustos și intrigant, n-a mai fost greu să introduc și informația despre ce și cum pictează Pallady.
Iar cartea Ancăi Vieru e o resursă prețioasă din perspectiva asta. Simt preocuparea pentru documentare riguroasă, simt tresărirea de suspans, simt tensiunea celei care trebuie să trieze ce să prezinte și ce nu, ce rămâne și ce nu e musai necesar în economia cărții și simt cât îi e de greu, pentru că pare una din făpturile acelea care se hrănesc cu fascinație, tot e interesant și util. Nu știu cum or fi primit alții cartea, dar pentru mine chiar tot a fost util și fascinant. Curente artistice, tehnici de pictat, școli de pictură, nume de artiști, totul a contribuit la un Pallady pe care simt că l-am perceput complet: ca persoană și ca artist.
Le-am spus adolescenților despre preocuparea aproape chinuitoare, scopul întregului demers artistic al lui Pallady, de a sublima emoția în linii. Despre disprețul lui pentru culoare ca manifest artistic, despre cum considera că doar linia se susține pe ea însăși, culoarea nu, culoarea se susține tot pe linie.
Despre nudurile cețoase, ochii din două linii ai femeilor, rigurozitate, austeritate, spiritualitate.
Pentru că, după asta, le-am spus că la Muzeul de artă de la Palatul Culturii sunt câteva tablouri ale lui Pallady și ce să vezi, e chiar aici, lângă noi, peste drum de cafeneaua unde ne-am adunat ca să ținem un book club informal.
O expoziție de artă la care chiar ai vrea să mergi
La Muzeul de Artă de la Palatul Culturii e expusă colecția ”Maeștrii artei interbelice românești în colecțiile Muzeului de Artă Iași”
N-a fost deloc greu să-i conving pe adolescenți să mergem. Erau curioși deja.
Am zâmbit când i-am văzut cum se împrăștie printre tablouri, cum trec grăbiți și pe deasupra picturilor, cum îl găsesc victorioși și-l cercetează scrutător pe Pallady, cum îi agață pe fiecare ba Luchian, ba Grigorescu, ba Tonitza sau Ressu, cum se opresc din foielile de fluturi și se așează în ei în fața câte unui tablou.
Mă păcălesc atunci când îmi spun că fac asta pentru ei. Toți ne păcălim. Nu dă bine să fim prea self centered, noi, cu toate lucrurile pe care le facem pentru noi înșine De fapt, mereu am trăit în vremuri în care altruismul a dat bine, vrei să-ți pui în piept, pe frunte, vrei să-ți afișezi misiunea nobilă, orientată spre ceilalți, spre ei, spre cine altcineva, spre copii, de parcă nu ne-a ajuns atâta amar de vreme de sforăială altruistă despre cum binele societății e mai important decât binele individual.
Dar ne păcălim, eu cred că toți ne păcălim.
Nu pentru copii facem book cluburi de adolescenți, citim bloguri despre cum să-i facem să citească, despre cum să le placă la muzeu, nu pentru copii îi cărăm cu noi în escapadele noastre culturale.
Nu pentru ei facem asta.
Facem asta pentru secundele acelea magice în care ei se opresc din foielile de fluturi în fața unui tablou sau a unei cărți și le vedem ființa cum palpită pe dinafară, expusă, e atât de frumos să poți face parte din asta. Pentru asta ne străduim.
Mi-am zâmbit îngăduitor în sala lungă unde e expusă colecția de interbelici. De fapt, pentru mine fac asta. Și mi-a fost și ciudă un pic.
Mi-am spus că uite, ne bombardăm unii pe alții, noi, părinții, despre cum și cât TREBUIE pentru copiii noștri. Ne simțim vinovați în continuu, nu se mai termină cu vinovăția asta, trebuie să facem mai mult pentru ei, tot mai mult, și muzică, și pictură, și matematică, și fizică, și sport, TOT, TOT trebuie să facem pentru ei și e îngrozitor de obositor și nu mai e timp și credem că tot ce ne dorim e să crească odată, ca să nu mai alergăm ca nebunii cu liste interminabile de bifat PENTRU EI.
Când, de fapt, pentru NOI facem toate astea. Dar fără să ne bucurăm. Pentru că le facem pentru frica din noi, nu pentru bucuria din noi. Și mi-a fost ciudă că nu știm asta. Că descoperim așa de greu asta.
Că renunțăm așa de lent la frici și ”trebuie să fac asta pentru ei”.
Că bâjbâim atâta până reușim să punem în loc ”mă bucur pentru mine când fac asta împreună cu ei”.
Un club de carte pentru adolescenți
O carte pe care vrei să o împingi spre adolescenți are mai multe șanse să fie primită dacă vine la pachet cu o experiență.
Un muzeu de artă, la fel.
Poate că experiența palpitantă pentru ei nu e cartea. Nici muzeul. Nici luate separat, nici împreună.
Îți trebuie un pretext care să le lege și să le dea sens.
Eu chiar țin un club de carte cu adolescenți. S-au adunat din vorbă în vorbă, unii cresc, se duc pe la facultăți, alții vin din urmă, boboci care dau Evaluarea Națională.
E ceva vreme de când știu că fac asta pentru mine. Mi-e drag să-i aud, să-i văd, mi-e drag să vorbesc cu ei, mi-e drag de ei. Îmi iau sens din organizarea întâlnirilor cu ei. Mai ales că mă tot frământă statisticile acelea și am obiective clare care mă țin pe drum.
Însă, înainte de a organiza un club de lectură în afara casei mele, timp de ani de zile am organizat clubul de lectură în familia mea.
Am simțit, intuitiv, că am nevoie de un pretext, de un fir roșu, de ceva structurat, fără a fi, totuși rigid, care să-mi ofere ocazia să pun pe tavă, copiilor mei, fascinația și deschiderea pentru cultură.
Clubul de lectură a fost un pretext bun. Ne adunam în jurul unei măsuțe de ceai pe care așezasem ceștile de porțelan, ceainicul cu flori și gustărele minuscule. În colțuri neexplorate de prin casă, vara peste tot în curte, apoi în cafenele, librării, în grădina Botanică.
Uneori doar cu citit, citeam împreună, fiecare cartea lui, alteori cu plimbat, vizitat, explorat.
Știu ce spun, nu spun din cărți. Fascinația pentru cultură se construiește atunci când te inserezi în cultură. Când faci parte din ea. Când îți dai voie să AI timp. Când recunoști că te bucuri de ea.
Când reușești să faci asta, ieși din automatismul fugărelii, acela în care tu, de fapt, n-ai timp de nimic, iar copiii tăi sunt vinovați că fac parte dintr-o generație care nu mai învață ca pe vremea ta, nu mai respectă ca pe vremea ta, nu mai citește ca pe vremea ta și nu mai muncește ca pe vremea ta. Părăsești discursul ipocrit pe care-l servești cu mult sos copiilor tăi despre cum tu ai făcut la vremea ta și acum e rândul lor. Și te oprești ca să te bucuri de ei. Pentru că eu cred că dacă nu avem timp de nimic, nici nu o să facem nimic vreodată. Așa că ar fi bine să avem timp de ceva cu sens în viețile noastre.
#my2cents #inclusivlectura #inclusivcultura #inclusivbookclub