Pentru mine, februarie e luna pe care o aștept mereu să treacă. E frig, e gri. Nu mai este răbdare. Nu-mi ajunge niciodată Vitamina D în loc de lumină. Nici perechea suplimentară de șosete în loc de căldură. Februarie e luna în care caut Soarele pe la prieteni. Și prin sălile de spectacole. Găsesc mereu suficient ca să constat că iar m-a luat Martie prin surprindere.
Mă uit la lista de evenimente culturale la care am fost în februarie și îmi vine să mă întreb când oi mai fi avut timp să fac și altceva. Că sunt sigură că am făcut și altceva.
Zâmbesc.
Ce mistificare e treaba asta cu timpul. Ne împroprietărim cu timpul, e al nostru. Îl deținem sau așa ne place să credem.
Însă despre timp nu spunem că-l cheltuim noi, ca pe banii din bugetul de cultură, în acte conștiente și alese cu bună știință. Despre timp spunem că se cheltuie singur, impersonal. Timpul se duce, nu l-am dus. Și oricum, timpul ni-l aducem în sfera personalului doar când decidem că nu este. N-am timp. Dar ce, eu am timp de umblat pe la operă? Dar de unde timp?
E în controlul nostru să NU avem timp. N-am timp. Și gata, am rezolvat chestiunea. De unde timp, doar timpul nu se găsește pe toate drumurile.
Mă gândesc la toți filosofii și fizicienii care au demistificat timpul. Timpul nu există în afara noastră. Noi am creat timpul. E, cu adevărat, în cel mai propriu sens, timpul NOSTRU: eu îmi petrec timpul. Înainte să n-am timpul, eu am timpul.
De unde oi fi avut atâta timp în februarie?
Mă uit pe lista de evenimente culturale la care am fost.
Zâmbesc iar. Mi-e clar: tema lunii februarie e MISTIFICAREA.
Avem pretenții mici de la spectacolele pentru copii
Pe 2 februarie am fost la ”Bambi. Povestea pădurii”. Știam că e un spectacol pentru copii și mi s-a părut atât de frumoasă ideea asta: să aduci copiii în sala mare a Teatrului Național Iași, la un spectacol croit special pe caracteristicile vârstei lor nerăbdătoare, ca să-i momească și ademenească să se simtă bine în spațiile culturale de unde vor face parte ca adulți.
Încă mi se pare minunată ideea.
Dar.
Spectacolul în sine mie nu mi-a plăcut până la capăt. Nici nu mi-a displăcut. A fost scurt, flashy, muzică, dans, costume, poveste antrenantă, răsturnări de situație. Cred că le-a plăcut copiilor, le-o fi plăcut și părinților, mna, ce era de neplăcut, a fost simpatic.
Dar.
Eu n-am reținut nici un actor, nici un număr de dans care să-mi fi tăiat răsuflarea, nici o melodie care să mă fi prins, nici o metaforă vizuală care să mă fi făcut atentă. Nu m-a prins. Deloc.
Știu că sunt subiectivă, toți suntem.
Dar.
Eu chiar am pretenții de la spectacolele pentru copii. Cumva, mi se pare că ne-am obișnuit cu toții cu un standard scăzut pentru ele, așa că avem așteptări mici oricum. În fond, ne spunem, nu trebuie să ne placă nouă, adulților, really, e un spectacol pentru copii, ce înțeleg copiii, pentru ei e haios.
Dar.
Eu chiar cred că NU e așa. Cred că, dacă ne dorim copii permeabili la artă și cultură, atunci trebuie să îi expunem la artă și cultură. Entertainment găsesc peste tot, nu e nevoie să ne mai străduim noi pentru asta. Însă artă și cultură nu găsesc peste tot. Iar în sala mare a Teatrului Național din Iași, copiii ar trebui să găsească artă și cultură, nu doar entertainment.
Nu vreau să tratăm spectacolele pentru copii cu un standard mai scăzut.
Arta e artă indiferent cui i se adresează.
Știm bine când dăm peste artă, chiar dacă e dedicată copiilor, pentru că atunci când se întâmplă asta, și noi, adulții, înțepenim pe scaune și ne inserăm în spectacol, uităm să verificăm telefoanele, nu ne mai zboară mintea aiurea, ne bucurăm de spectacol.
În fond, nu mă uit la desene animate dacă e să aleg ceva la care să mă uit la cinema sau la televizor. Dar la ”Toy Story” m-am uitat de zece ori cu plăcere. Și la animațiile Disney. Și am fost de două ori la operă ca să văd ”Sunetul Muzicii” și nu a fost doar plăcerea copiilor pe care-i însoțeam acolo, a fost și plăcerea mea. Ca să nu mai discutăm despre ”Spărgătorul de nuci”. Ah, stai. Că ”Sunetul muzicii” sau ”Spărgătorul de nuci” nu-s musai pentru copii. Doar li se potrivesc și lor. Așa cum și nouă ni se potrivesc animațiile Disney. Pentru că arta e universală.
Long story short, a fost un spectacol ok. Dar nu de scena TNI. Unde eu, una, simt că sunt îndreptățită să am alte pretenții.
Am înțeles care e faza cu Bob Dylan
Când mi-a scris una din prietenele mele pe whatsapp ca să mă întrebe dacă nu am vrea să mergem la Bob Dylan, am crezut că se referă la un concert cu vreo trupă care cântă coveruri Bob Dylan, pentru că prietena asta a mea și soțul ei sunt niște împătimiți de muzică, știu trupe, știu trenduri, știu locuri și festivaluri, muzica face parte din viața lor cum e lectura parte dintr-a mea, nu e ceva la care ei se dedau ca să se educe, e ceva de care ei au nevoie, nu pot concepe viața fără.
Și era cât pe ce să zic nu, că pentru noi, pe de altă parte, festivalurile și concertele de muzică rock sau folk sunt cireșe de pe tort, nu sunt felurile noastre principale, noi facem atâta gălăgie în viața noastră de zi cu zi, încât spectacolele, fie ele și zgomotoase, sunt oazele noastre de liniște, oazele noastre de un soi de solitudine, spațiile unde pășim în interiorul nostru și explorăm pe acolo.
Numai că prietena nu-mi scrisese ca să-mi ceară să fac parte din experiența ei, ci ca să-mi ofere mie o experiență care să mă încânte. Și nu-i pot mulțumi îndeajuns pentru asta.
Am crescut cu muzica lui Bob Dylan. Și am fost bucuroasă când a luat Premiul Nobel pentru Literatură. De fapt, tot prietena asta a mea îmi și făcuse cadou volumul de poezii al lui Dylan în traducerea lui Cărtărescu. Evident că se gândise la mine când a cumpărat bilete la avanpremiera de la Cinema City. Și vorbim despre Timothee Chalame. Și e știut, desigur, că sunt leșinată după Timothee Chalame.
Așa că am plănuit un double date, am mâncat o pizza teribil de delicioasă înainte de film la Zano și am chicotit toți patru când am intrat în sala goală, unde se răsfiraseră vreo 12 spectatori.
Hai să vedem.
De fapt, o să fiu sinceră: deși am crescut cu Bob Dylan, deși l-am citit, deși i l-am și cântat soțului prietenei mele, în semn de recunoștință și solidaritate, pe vremea când era pandemie și el plecase să salveze lumea într-un spital dintr-un oraș carantinat, eu nu am înțeles până la capăt care e treaba cu Bob Dylan.
N-am înțeles unde era revoluția și cum adică atâta amar de americani au rezonat atât de tare cu vocea asta deloc spectaculoasă, cu soundul scârțâit printre dinți, cu muzicuța aia plângăreață. N-am înțeles, dar nici n-am fost foarte curioasă. M-am mulțumit să cânt cântecele, să prefer coverurile cu voci spectaculoase, să bifez că da, aia e, nu chiar trebuie să pricep eu tot, că nici nu mă pricep așa bine la muzică, deci o să o iau ca atare.
Ei bine, după ce am văzut filmul ăsta am înțeles tot.
Mă uitam zilele astea la un reel pe undeva. În el, Timothee Chalame spunea că ceea ce și-a dorit cu rolul ăsta a fost să îi facă pe oameni să caute muzica lui Bob Dylan și să asculte și mai mult Bob Dylan. Mission acomplished, Timothee!
Ascult Bob Dylan cu alte urechi. Îl caut, scormonesc după el și ascult, și înțeleg. Și pe măsură ce înțeleg, vreau să ascult mai mult.
N-am văzut încă restul filmelor de Oscar de anul ăsta. O să le văd, se pare că a fost un an excepțional pentru filme.
Dar filmul ăsta. Și Timothee Chalame în rolul lui Dylan. Ground breaking.
Nici nu-mi trecuse prin cap să iau copiii cu mine la filmul ăsta. Mi-am zis că ce rost are. Ei au alte referințe culturale. N-o să-i intereseze. După ce am văzut filmul, i-am zăpăcit pe toți. Cum să nu meargă? E, pur și simplu, o datorie culturală să vezi filmul ăsta.
Mi s-a părut excepțional. Nu mă refer doar la jocul lui Timothee, care te lasă cu gura căscată. Nu mă refer la cum cântă Timothee. Mă refer la TOT. La scenariul care nu are doar poveste de ansamblu, ci care e profund și bine scris replică cu replică. La ceilalți actori (și nu, nu doar la Edward Norton care face un rol fenomenal). La cum sunt filmate scenele. La cum e creată tensiunea. La cum ai acces la spiritul vremurilor. La montaj. Tot. E un film realmente foarte bun.
Unul din cele care, pentru mine, s-a așezat deja în galeria evenimentelor memorabile unde stau spectacolele care produc ”fisurile prin care intră lumina”.
De ce am ieșit din sală de la ”Enescu-jupuit de viu”
Ei, și după un film biografic excepțional, cam cu câtă bucurie am așteptat să treacă cele trei zile până când aveam double date cu alt cuplu de prieteni, de data asta la Cinema Ateneu, ca să vedem un alt film biografic, de data asta neaoș? Cam cu multă.
Mai fusesem cu cuplul acesta de prieteni și la ”Anul nou care n-a fost” și cumva prefiguram un soi de tradiție între noi: lor le plac filmele în general și sunt consumatori implicați de filme românești în special. Sunt faini. De la ei ne luăm deschiderea și apetitul pentru susținerea filmelor românești. Asta e iar ceva ce nu facem, eu și soțul meu, musai de capul nostru. Așa că ne împlinesc tare ieșirile cu prietenii noștri amatori de filme românești, cu ritualul aferent: vedem filmul, apoi mergem la un restaurant ca să-l comentăm.
La ”Enescu-jupuit de viu” am reușit să stăm jumătate de film. A trebuit să ieșim din sală. Din două motive:
Motivul 1. Ne-a umflat râsul
La scurt timp după ce a început filmul și am trecut peste stupoarea unor scene incredibil de telenovelistice pe care le tot așteptam să treacă în ideea că, de fapt, o să realizăm imediat că vedem un film valoros, a început să ne umfle, pe rând, râsul.
Ne-a bușit pe nas râsul și l-am chicotit întâi, rușinați, cu capul plecat, prefăcându-ne că scormonim după batiste și șervețele.
Însă, pe măsură ce se derula filmul, scenele care ne înghionteau se tot înmulțeau. O Marucă isterică, care aruncă cu pompă un sacou, dar se oprește o fracțiune de secundă înainte ca să pricepem clar semnificația momentului. Soțul Marucăi, care stă și el o juma de secundă, până să aibă timp camera să se așeze pe fața lui și să o aducă mare în prim plan, în stilul momentelor dramatice din telenovele, în timp ce el exclamă cu o grimasă grosieră, exagerată în scop didactic, ca să ne prindem că e uimit, șocat și ofuscat: ”DIVORȚ?” (a rămas una din complicitățile împărtășite între noi patru, de câte ori auzim cuvântul ”divorț”, unul sau altul dintre noi cască ochii, înclină capul și exclamă șocat ”DIVORȚ?”, mulțumesc pentru asta, domnule regizor). Maruca disperată, care nu poate fi disperată decât în desuuri, cu rimelul întins și cu țigara în mână, în cadre întunecoase, cu muzică dramatică și cu o voce care se derulează în fundal, pentru că atâta măiestrie regizorală s-a putut ca să știm ce se petrece în capul ei. Cum ar veni noi, spectatorii, avem acces în sufletul disperat al Marucăi, îi auzim vocea interioară, dar e o voce de-adevăratelea, nu e show, e numai și numai TELL filmul ăsta.
Inclusiv cheia în care trebuie să ne descifrăm gândurile ne-o servește pe tavă filmul ăsta. Că, pe măsură că deveneam tot mai contrariată, am asistat și la felul în care un personaj îi spune unui Enescu supărat de cum e primită opera lui să nu bage în seamă criticii, că adevărata valoare e deasupra criticilor și m-am simțit de parcă regizorul îmi vorbea mie și-mi dădea indicații despre cum mai bine să nu am gânduri critice la adresa filmului, că e stabilit, să ne înțelegem, filmul acesta e o adevărată valoare și e deasupra măruntelor mele gânduri critice.
Dar mă rog, pornisem la faptul că nu mai putea stăvili râsul și deja se molipseau și spectatorii de pe lângă noi de râsul nostru, părea că parcă le-am dat voie să râdă și mna, n-am vrut să deranjăm lumea care chiar se conecta cu filmul ăsta, chiar dacă pentru noi era de neînțeles conexiunea asta.
N-am fost singurii care au plecat din sală, nici măcar n-am fost primii. N-am fost nici mulți cei care am dat bir cu fugiții până la jumătatea filmului, e adevărat.
Motivul 2. Dacă nu plecam de râs, plecam de nervi
Râsul, de fapt, a fost o manieră pașnică de a liniști ofuscarea. Pentru că eu, una, m-am simțit nițel înșelată de tot tam tam-ul făcut în jurul filmului ăstuia, de toată mascarada, de tot marketingul în plasa căruia am picat ca o muscă în lapte.
Am ajuns acasă și am căutat tot ce era de căutat: toate premiile, multe interviuri. Și m-am lămurit.
Aveam oleacă de dreptate să simt mistificarea.
Antreprenorii sunt obișnuiți cu niște telefoane pe care le primesc din senin de la niște persoane care îi anunță cu emfază că firma lor a câștigat nu-ș ce premiu. Ba de sustenabilitate, ba de antreprenoriat local, ba de nu mai știu ce top x firme de succes. Și mai explică apoi că premiul câștigat poate fi trimis câștigătorului imediat după achitarea unei sume de 300 de lei, să zicem. Sau, depinde, pot fi și pachete preferențiale: de 50 de lei primești un certificat, de 100 de lei primești o diplomă și un logo cu lauri, de 300 de lei primești chiar o statuetă inscripționată cu numele firmei. Am inventat sumele, dar știu toți antreprenorii la ce mă refer.
Ei bine, această rețea de premii și trofee există, ce să vezi, și în industria filmului. Pe genericul filmului nostru multipremiat rulează premii obținute la festivaluri obscure, la care te înscrii pe platforme dedicate, cum este filmfreeway.com.
E foarte simplu: completezi un formular, încarci un fișier, achiți o sumă care acoperă înscrierea. La unele festivaluri ți se spune explicit că eticheta de ”official nominee” costă atâția euro sau dolari. La un festival ai și prețul statuetei pentru premiul cel mare. Nu-s scumpe. Și au jde categorii de premii, ca să ajungă la toți doritorii. Sigur, după așa numita selecție.
Am un exemplu simplu:
Siteul Radio România Cultural notează, într-un articol, că are încântarea de a ne anunța că filmul a fost selectat oficial pentru a participa la Festivalul Internațional de film ARPA. Și bla, bla. Articolul nu e semnat și eu am bănuiala că textul e livrat de echipa de marketing a filmului, nu de cineva de la Radio România Cultural și mai cred că nimeni nu a verificat care e treaba cu filmul ăsta altfel decât cu trei clickuri pe Facebook sau pe google și cu cititul pe diagonală a trei titluri care anunțau premii, proiecții de gală, Enescu, good enough, hai că-i bun, preluăm și noi! Că doar așa m-am dus și eu la film!
Anyway, verificat, neverificat, acum filmul are și girul Radio România Cultural, nu? Cum are și girul TVR Cultural și a atâtor altora care au preluat șirile inventate de echipa de marketing a filmului, fără să scormonească măcar un pic ca să vadă ce validează. Și așa a devenit filmul nostru un balon imens. Plin cu nimic, în opinia mea.
Dar hai să revenim. Am fost curioasă și am căutat Festivalul Arpa. L-am găsit repede și pe filmfreeway, unde am găsit și toate informațiile despre cum să mă înscriu acolo. Scrie clar acolo ce categorii se premiază, cât valorează premiile și mai scrie foarte clar și că plătești o taxă de înscriere pe categorie. Plătești taxa, ”entry fee” și dai submit, da? Asta se cheamă SUBMISSION. Și IT IS ACCEPTED dacă plătești taxa și îndeplinești condițiile scrise acolo, adică alea care îți spun că filmul tău nu trebuie să fie prins în dispute legale și că trebuie să fie produs în ultimii doi ani, deci nu vorbim de nici o selecție, vorbim de o ÎNSCRIERE acceptată. Ți se explică și care e pasul doi, respectiv ce se va întâmpla DACĂ vei fi și NOMINALIZAT, nu doar înscris.
Și ca să fiu sigură, mă duc înapoi, pe pagina oficială a festivalului și caut lista de nominalizați și înscriși și ce să vezi, da, apare și filmul ăsta, nu e nominalizat la nimic, nominalizații au titulatura scrisă clar acolo. Deci, eu pricep așa:
Te înscrii, adică plătești entry fee-ul. Primești un mail în care e e acceptată înscrierea ta și devii ”selectat oficial”. Apoi aștepți să vezi dacă ești nominalizat sau ai câștigat. Deci de ce anume e meritoriu să fii ”selectat oficial”, când selecția oficială înseamnă să te înscrii?
Mie asta îmi sună așa: să zicem că intru pe pagina de Facebook a filmului, că tot mă invadează cu reclame, iau bilet online la proiecția de gală de la Teatrul Național Iași, primesc confirmarea că s-a efectuat plata și primesc și biletul pe mail și apoi fac o postare pe contul meu personal: ”AM FOST SELECTATĂ OFICIAL PENTRU PROIECȚIA DE GALĂ A FILMULUI ”ENESCU-JUPUIT DE VIU”, ALĂTURI DE REGIZORUL TOMA ENACHE”. E? Nu că sună într-un fel? Mai bine decât: am cumpărat un bilet.
Nu zic că nu e meritoriu că filmul acesta are premiile acestea. Dar pentru mine e ca la premiile de la serbarea de sfârșit de an de la grădiniță: toți copiii primesc diplomă. Și e drăguț, na. Dacă ești copil și ai nevoie să înțelegi că ești valoros așa cum ești, pentru că nimeni nu îți evaluează competențele la serbare, nu se pune problema, ci ești onorat pentru ceea ce reprezinți ca persoană. Că dacă te simți valoros ca persoană, o să ajungi, la un moment dat, să poți să nu te simți rănit dacă alții vor dovedi că au competențe mai valoroase ca ale tale.
Numai că noi suntem cu toții adulți. Putem și fără diplome de participare. Și când ne place, și când nu ne place actul artistic desfășurat în fața noastră.
”Enescu-jupuit de viu” va rula în sala mare a Teatrului Național din Iași, cu mare pompă. Și îmi vine să râd. Da, chiar e gol Împăratul. Și da, când va defila așa gol, va avea girul instituției Teatrului. Pentru că asta înseamnă să accezi pe scena aceea. Să primești girul acestei instituții. Iar eu am alte pretenții de la TNI.
M-am lămurit cu Radu Afrim
Pe 16 februarie am fost la ”Orasul cu fete sărace” și am scris despre asta aici. M-am lămurit că o să merg la absolut toate spectacolele lui Radu Afrim pe care o să le prind pe la Iași sau pe oriunde oi fi.
Mai încerc măcar o dată la Classix
Pe 23 februarie a început festivalul Classix. Urmăresc festivalul ăsta de la prima ediție și abia acum, la a șasea, mi-am luat inima în dinți și m-am dus.
Deschiderea festivalului a avut loc la Catedrala Catolică ”Sfânta Fecioară Maria, Regină” și nici că se putea o alegere mai inspirată.
”In Reverentia” a fost un spectacol gratuit, în limita locurilor disponibile pe bază de rezervare. Mi s-a părut foarte frumos că există acest spectacol pe care-l poate accesa toată lumea, mai ales că biletele la concertele din cadrul Classix sunt destul de scumpe. Acesta a fost și motivul pentru care am cumpărat bilete doar la un singur concert anul ăsta: pe 27 februarie ne-am dus, evident că tot în patru, de data asta cu vară-mea și soțul ei, la ”Bach in Movement”, care a avut loc în superba sală Henri Coandă de la Palatul Culturii.
A fost greu să aleg la ce să mergem. Toate evenimentele sunau tentant și un pic misterios. Fiind prima dată când am mers, detaliile evenimentelor care anunțau spectacolele mie mi s-au părut neclare.
Nu mi-am dat seama până la capăt de ce fel de experiență o să am parte din textul de prezentare: „Bach în Movement” invită publicul la un concert artistic – științific, unde partitele pentru vioară solo ale lui Bach se transformă într-o experiență pluridimensională. Sub sinergia muzicii, dansului și științei, această seară îmbină măiestria barocă cu expresia contemporană. Fiecare element ne va adânci înțelegerea și legătura emoțională cu opera atemporală a lui Bach, oferind o percepție nouă, integrativă, ce rezonează intelectual, emoțional și senzorial”.
Sunt în ceață. Nu-mi pot imagina ce o să se întâmple acolo cu un violonist, o balerină și o vorbitoare expertă în Bach.
Adevărul e că nu am înțeles niciodată preferința marketingului de spectacol cult pentru limba asta îngrozitor de vagă, de pretențioasă și de goală, în fond, pentru că nu a reușit deloc rococo-ul ăsta de cuvinte să îmi dea informațiile de care aș fi avut nevoie.
Plus că evenimentele de Facebook anunță o durată de o oră a spectacolului. Eu am putut să bănuiesc că nu va dura o oră. Dar n-am înțeles de ce nu poate fi afișată durata spectacolului pe undeva.
A fost frumos la ambele evenimiente.
M-am lămurit că trebuie să mă mai educ ca să îmi placă muzica de cameră. Am apreciat conceptul festivalului, obiectivul lui asumat de a duce muzica clasică spre publicul larg. Mi se pare că și reușește să își îndeplinească obiectivul.
Am decis să mai încerc o dată la anul, la alte tipuri de concerte. Poate reușeșc să ajung la trei concerte anul viitor, ca să am o imagine mai clară.
Anul ăsta, la ”Bach in Movement”, mi-a plăcut de 7 din 10, să zicem.
Mi-a plăcut mult de tot conceptul spectacolului. În deschiderea fiecărei partite, am avut parte de o discuție de câteva minute cu o doamnă muzicolog din Austria. Ea ne-a descifrat aceste partite. Ne-a introdus în spiritul epocii, ne-a dezvăluit că felul în care se face muzică în diverse epoci seamănă cu stăpânirea unei limbi noi, are reguli și structuri cu care comunică în diferite circumstanțe, pentru diferite tipuri de public. Ne-a explicat structura fiecărei partite și maniera în care expresiile muzicale sugerează diferite emoții. Pe măsură ce vorbea, violonistul exemplifica cu câteva note.
A fost deosebit de instructiv.
Mi-a plăcut și ideea de a aduce o balerină ca să adauge mișcare la sunet, mai ales că acum înțelegeam ce auzim, măcar cât de cât și aș fi putut să asociez și limbajul diferit al dansului cu emoțiile pe care muzica le trimitea spre sală.
Aș fi putut. Numai că nu am putut.
Biletele la acest concert n-au fost diferențiate pe zone. Nu aveau locuri. Am intrat în sală și ne-am așezat unde am găsit loc. Pe la jumătatea sălii. Care sală, repet, e absolut superbă și am apreciat mult efortul organizatorilor de a duce aceste spectacole și spre săli din afara circuitului obișnuit de spectacole, mai neconvenționale.
Numai că eu am resimțit ca pe o neglijență deranjantă de organizare faptul că nu s-a gândit nimeni (că vreau să cred că nu s-a gândit nimeni, nu că nu i-a păsat nimănui) că această sală nu este absolut deloc în pantă, tocmai pentru că NU e o sală de spectacole, așa că nu se vede nimic în față. Cel puțin de la jumătatea sălii spre spate nimeni nu a văzut balerina.
La Catedrala Catolică, acest dezavantaj al sălii care nu are pantă și al faptului că artiștii au cântat la același nivel cu publicul, deci nu pe o scneă sau o estradă mai înălțată, nu a fost deranjant. În fond, eram acolo pentru muzică, nu era un spectacol adresat privirii.
Dar cu balerina adăugată ca parte a experienței concertului cu Bach nu așa au stat lucrurile. Aici erau lucruri de văzut. Și nu le-am văzut.
A fost frustrant pentru mine.
Și vreau să fie clar, nu mă plâng că s-a văzut prost. NU. NU s-a văzut deloc. Eu, de exemplu, nu am știut decât după spectacol, când m-a anunțat vară-mea, pentru că ea a zărit-o cu coada ochiului pe când ieșea din sala de spectacol, că balerina avea fustă lungă. Deci, să ne înțelegem. Eu am văzut din toată reprezentația o palmă care flutura din când în când pe deasupra. Nu știu cum arată balerina, cu ce era îmbrăcată și ce anume a dansat.
Și altă bucățică la care am strâmbat din nas a fost pliantul evenimentului.
Am aflat la concert că urmează să avem pauză, n-am știut câtă pauză, n-am avut informații despre cât durează și mi-ar fi plăcut să am mai multe informații în pliant despre artist, despre doamna muzicolog, despre balerină, mai degrabă decât vorbele acelea rococo pe care le-am găsit acolo.
N-am vrut să trec sub tăcere glitchurile astea care, în fond, poate că nu sunt extrem de mari, pentru că mie mi s-a părut că festivalul ăsta vrea să îmi transmită un vibe de high class și high life exclusivist. Că vrea să mă transporte într-o lume a rafinamentului cultural, sofisticat, detaliat, de prim rang.
În sensul ăsta s-au aliniat conceptul spectacolului, artiștii, dar și alegerea sălii, foaierul unde ne așteptau pahare cu vin roșu la pauză și, până la urmă, prețul biletului. Și atunci, dacă e cu pretenții, cu pretenții să fie.
Pentru că altfel, eu sigur am parte de o experiență artistică extrem de profesionistă la spectacolele Operei Nationale Iași, într-o sală de un rafinament incontestabil, într-o atmosferă categoric elegantă, cu șampanie în foaier, la pauză și la un preț semnificativ mai mic.
La Iași nu e penurie de evenimente culturale de înaltă ținută la prețuri accesibile.
Și mi-am zis că mărunțelele astea organizatorice care dau cu minus la Classix poate e bine să nu știrbească din valoarea unui festival care, de altfel, vine cu o perspectivă deosebit de proaspătă și incitantă în zona concertelor de muzică clasică.
Un spectacol semnat Andrei Șerban te face să te simți recunoscător că ai putut să asiști la așa ceva
Și am încheiat luna cu Lucia de Lamermoor, unde n-am mai fost în patru, că ne era dor să mai mergem și în doi.
Ziceam că februarie a avut ca temă mistificarea. Motivul lunii mele a fost, însă ”una caldă, una rece” pe principiul margaretei din care smulgi petale și speri să se oprească la ”mă iubește”. Sau, mai degrabă, cu ”am iubit spectacolul ăsta”. Și așa a fost cu Lucia de Lamermoor.
Am încheiat luna cu un spectacol care mi-a tăiat răsuflarea. Mă grăbisem să iau bilete, pentru că era un spectacol în regia lui Andrei Șerban și mai văzusem, cu ani în urmă, ”Troienele”, așa că mi-era clar că voi asista la ceva deosebit. Și așa a fost. Decorurile, costumele și luminile au dus spectacolul în atemporal. Nu te puteai plasa în vreo epocă anume și nici nu era nevoie.
Focusul a fost pe drama Luciei, pe nedreptate, pe durere, pe statutul ei de femeie folosită ca monedă de schimb în tranzacțiile bărbaților din viața ei.
Distribuția a fost de mare clasă și prestațiile artiștilor au fost impecabile.
Nu mai văzusem Lucia de Lamermoor, habar nu aveam cum o să fie. Am descoperit un compozitor tehnic. Mie așa mi s-a părut. Că, să compună muzică era ceva ușor pentru Donizetti, așa că focusul lui s-a dus spre a construi, a etala măiestrii alcătuite cu direcție și determinare artistică. Primul act a fost al duetelor, actul al doilea a fost o explozie de voci care au culminat în scena finală cu absolut toate personajele, inclusiv corul cântând în același timp, armonizate, articulate, fiecare notă, senzație, emoție așezată la locul perfect și felul perfect.
Iar actul trei a fost o etalare de măiestrie în solo-uri sofisticate. A fost ca și cum compozitorul ne-ar fi zis: ”stai oleacă, punem pauză, hai să-ți arăt ce pot să fac cu vocea Luciei”. Îmi imaginez că nu e deloc ușor pentru artist. Dar Manuela Barna-Ipate s-a achitat fără nici o ezitare de rolul acesta. Și a smuls nu o dată urale și aplauze spontane din partea publicului.
La spectacolul ăsta am realizat cât de mult contează viziunea regizorului. Decorul, unde cântă fiecare artist, cu ce e îmbrăcat, în ce poziție e așezat pe scenă, cum se așează toți ceilalți unii față de ceilalți, ce mișcare face fiecare într-un moment sau altul, ce expresie poartă sau NU poartă pe fețe, toate detaliile astea sunt agregate cu un scop, ca să te zguduie, ca să te pună pe gânduri, ca să te facă să te întrebi.
A fost o încheiere perfectă pentru luna mea februarie. Explozivă, spectaculoasă.
Mi-a pus un zâmbet la locul lui, m-a făcut să mă opresc din fuga mea spre martie și să stau un pic, să stau un pic ca să apuc să mă bucur de toată de toată frumusețea pe care uneori știm să o punem în lume.
Și apoi am pășit liniștită în martie. Prin care mă plimb încă, agale.