Durata citire: 9 min

”Ești frumoasă când plângi! Dacă vrei, pot să te fac să plângi toată viața!”

Replica asta m-a înțepenit pe scaunul incomod pe care nu-l simțeam oricum în sala de la Teatru Cub, habar n-aveam că stau jos, n-aș fi știut nici dacă aș fi stat în picioare, nici dacă afară mai era zi sau era noapte de-a binelea, pentru că eram la un spectacol de Radu Afrim și deja știam că o să fie hard core.

Așa îi și spusesem prietenei mele, căreia îi propusesem pe whastapp, de dimineață, să primească biletul în plus pe care-l aveam doar din pricină că am uitat să-mi anunț soțul din timp că am luat bilete la ”Orașul cu fete sărace” și, după ”Antologia dispariției”, n-am putut să-l conving să meargă pe nepregătite la alt spectacol de Radu Afrim.

Nu că nu și-ar fi dorit. Și-ar fi dorit, dar i-ar fi trebuit o zi, două, să tragă aer în piept și să se pregătească pentru că știa, de acum, ce înseamnă ciclonul emoțional în interiorul căruia te arunci din prima secundă în care începe să se pună spectacolul în mișcare.

”Mă aștept să fie hardcore”

Știam că prietena mea e mare amatoare de teatru, așa că mă bucurasem să pot merge cu ea. O întrebasem așa, într-o doară, în timp ce străbăteam curtea interioară din spatele TNI dacă a mai fost la vreun spectacol de al lui Radu Afrim. Nu mai fusese.

Nu că eu m-aș fi priceput tare bine, dar trei ore și jumătate de ”Antologia Dispariției” îmi fuseseră suficiente ca să știu la ce fel de experiență să mă aștept.

”Eu mă aștept să fie hard core”. Așa i-am spus prietenei mele.

”Serios?”

”Da, o să vezi, nu știu cum să-ți explic, dar o să vezi”.

N-am știut cum să-i explic. Nu știu nici acum.

Dar după ce am ieșit de la spectacol, ea a zis: ”Da, a fost hardcore”.

Și am traversat înapoi curtea interioară din spatele TNI. Ne țineam una de alta pe gheața subțire, răsuflam aburi groși în aerul sticlos. Era tăcere pe dinafară. Din pas în pas, exclamam amândouă: ”Fuck!” și încă vreo două onomatopee pe care nu reușeam deloc să le legăm în cuvinte corente.

”Fată, sunt incoerentă, nu știu cum să zic, ce să zic. A fost ceva… Fuck. Adică, înțelegi?”

Am râs. 

”Da, nu te chinui. Înțeleg perfect. Exact așa am ieșit de la Antologia Dispariției cu soțul meu. Tot drumul spre casă atât am reușit să spunem: Fuck, OMG, greu, foarte greu, mult, e wow, FUCK. Așa că înțeleg perfect ce vrei să spui”.

Viiturile și avatarurile din sala de la Teatru Cub

Spectacolele lui Radu Afrim te transformă într-un soi de creatură incoerentă și analfabetă. Nu mai ești cuvinte, nu mai ești fapte, nu mai ești înlănțuire coerentă de scene, nu mai ești logică și bun simț, nu mai ești cauzalitate sau determinism. Devii un ghem de emoții. Ești aici și acum, în afara oricărui timp, în afara oricărei logici spațiale, un ghem vibrant de emoții care nu se sfiesc să răsune la cea mai mare intensitate de care sunt capabile.

Subofițerul a mângâiat obrajii înlăcrimați ai Murei:

”Ești frumoasă când plângi! 

Dacă vrei, pot să te fac să plângi toată viața!”

Nu știam că stau pe scaunul tare și incomod de la Teatru Cub. Uitasem. 

S-a rostogolit peste mine fiecare cuvânt. Fiecare cuvânt o săgeată care m-a lipit de scaunul tare. Eram fierbinte pe dinăuntru. Cuvintele au venit înghețate. Au sfârâit în mine, s-au scurs, au năvălit ca viiturile din ochii mei, șiroaie pe palme, pe obraji.

Era cât pe ce să-l iau de mână pe domnul de lângă mine. În ultima clipă m-am recompus, nu era soțul meu, soțul meu era acasă, liniștit, cu copiii, probabil jucau remi sau se uitau la ceva simpatic împreună. Nu era soțul meu, era un alt soț. Și m-am întrebat oare cum se simt soții din sala asta? Oare ce fel de cuțite îi sfârtecă din replicile astea? Oare se pricep să înoate în viiturile care vin dinspre toate femeile din sala asta?

S-or fi pricepând. Soțul meu s-a priceput la ”Antologia dispariției”. La un moment dat am știut că plânge. Nu l-am auzit, nu l-am văzut, nici măcar nu ne țineam de mână, stăteam amândoi nemișcați, corpurile noastre respectabile erau avatarurile noastre, toți eram așa, toată sala, avataruri pe scaune. În spatele lor se rostogoleau și izbeau ghemuri crâncene și scăpărătoare de emoții.

”M-ai dat, mamî, sî șiu datî,

M-ai dat, mamî, sî șiu datî,

Numa’ sî șiu măritatî,

Numa’ sî șiu măritatî”, cântau fetele din ”Orașul cu fete sărace” și toate lacrimile se adunau, șuvoaie, șiroaie, afluenți, într-un singur fluviu cu un singur drum spre o singură mare.

M-am simțit deșteaptă

M-am simțit deșteaptă acasă, după ce a trebuit să reînvăț să trag aer în plămâni, în loc de lacrimi și emoții fierbinți, când i-am povestit soțului că mi se pare că pricep de ce e inserat în spectacole câte un moment de un comic grotesc, compact, neșflefuit, lipsit de subtilitate, un moment în care râsul se trântește pe masă, nu se strecoară, se afișează crăcănat, ostentativ, bubuitor.

Diana Vieru e fenomenală. După ce-ți servește oala asta de sarmale pe care le înfuleci ca apucatul, se apucă să cânte. Și îți stau sarmalele astea în gât. Pardon, sardinele și roșioara. E fenomenală, e OMG, e FUCK, ok, am luat-o de la capăt cu analfabetismul, onomatopeele și incoerența. 

Cum să scriu explicit de numele unei actrițe care a livrat un rol extraordinar (pentru care a și primit Premiul Uniter pentru cea mai bună actriță în rol secundar în 2021) și să nu scriu de restul?

Cum să nu scriu de Ada Lupu pe care o recunosc după voce și care nu joacă, ea este, pur și simplu, de fiecare dată. Dar Pușa Darie, Doamne, e un sacrilegiu, e indecent să nu zici nimic despre ea! Și cum să nu zic nimic de Mălina Lazăr, care ne-a rupt pe amândoi în ”Antologia dispariției” și pe care o urmărim ca niște groupies ce am devenit. Și să nu uit de Diana Roman, doar ea e cea care a dat semnalul și gata: a început spectacolul și din secunda doi, pardon unu, pardon, cu o milionime de secundă înainte de secunda unu, de când a început să apese pe clapa pianului și să deschidă gura, când încă nu scosese vreun sunet, spectacolul se înfipsese hrăpăreț în mine și-n prietena mea și-n toată lumea aia din sala mică și plină de la Teatru Cub.

Și da, evident, n-am cum, trebuie să zic și de bărbați, dar e greu, că îi urăsc, ei, sigur că nu-i urăsc, sunt niște actori extraordinari, le urăsc rolurile, îl urăsc pe subofițer, mă bucur că a murit, îl urăsc așa de tare pe nenorocitul de Marinică și pe tuflitul ăla de călător care se oprește să închirieze camera Murei, așa că ce să mai zic, n-am ce să mai zic, iar mă iau onomatopeele.

Și mă și enervez, că nici nu știu cum să încep să povestesc despre muzică, despre scenografie, despre tabourile astea vivante pe care le-am depistat și în ”Antologia dispariției” și care te izbesc, niște fotografii stranii, înțepenite din loc în loc, dai de ele peste tot și te fac să te tulburi.

Și de fapt plecasem de la comicul acela tunător și de la cum m-am simțit eu deșteaptă când i-am povestit soțului că eu cred că am priceput de ce e inserat momentul ăsta comic, dădusem amândoi peste niște momente de astea și la ”Antologia dispariției”, acolo parcă Horia Veriveș servise acest fel, e maestru la felul ăsta de comic și ne întrebasem atunci amândoi oare de ce o fi fost nevoie de forțarea asta, gesturile gregare, izbirea asta în circ, adică, de ce? I-am zis că știu de ce. Am râs, nu? Am râs. Nu e genul nostru de umor, dar am râs amândoi. Nu ne-am putut abține. Păi, de aia e nevoie. Că dacă n-ar fi momentele alea, ar fi periculos de probabil ca publicul spectator să explodeze.

Și cum te face să te simți râsul acela! Ca ciorba acră la care te repezi după o noapte în care ai băut sofisticat, arogant și aristocrat prea mult vin de ăla premiat, învechit în butoaie cu ștaif din pivnițe cu mucegai nobil. În fond, ești un public sofisticat, genul de persoană care gustă un act artistic așa de prețios și avangardist. Ți-e rușine de râsul ăla și-l râzi cu poftă și cu eliberare.

Sunt frumoasă când plâng

M-a sunat a doua zi prietena mea ca să-mi spună că a încercat să-i povestească altei prietene despre spectacolul ăsta. Mi-a spus că n-a reușit să-i zică decât atât: ”E hardcore. N-am cuvinte! OMG! Fuck!”. 

Când se termină un spectacol de Radu Afrim, publicul stă câteva secunde. Aplauzele încep timid, rar, vlăguite. Durează să îți iei înapoi avatarul înțepenit pe scaun. Durează să înghesui în el ghemul de emoții și să-l faci să reacționeze. Durează până îți aduci aminte cum să dai comanda corpului tău să se ridice mai repede în picioare și să facă zgomot, că deja sunt actorii la rampă, s-a terminat, s-a terminat și tu nu poți să le dai cât merită, le dai niște amărâte de aplauze, ai vrea să strigi, dar nu poți, că plângi.

Sunt frumoasă când plâng.

Dacă vreau, poți să mă faci să plâng toată viața.