Durata citire: 9 min

N-am fost la balet în decembrie. N-am prins bilete. 

Există multă frustrare la Iași legată de biletele la operă și balet. Nu prea ai acces liber la tipul ăsta de evenimente aici. Pentru că biletele se termină la foarte puțin timp după ce s-au pus în vânzare. De multe ori în aceeași zi. La multe spectacole, în 2-3 ore gata, e sold out.

Trebuie să ȘTII când se publică programul și trebuie să stai călare pe site în ziua și la ora la care se anunță scoaterea la vânzare a biletelor. Și poate prinzi ceva. 

Așa e în fiecare lună.

Dar în decembrie e cu bonus. Au fost programate patru reprezentații pentru ”Spărgătorul de nuci”. N-am avut nici o șansă să prind bilet. 

Să se dea la toată lumea!

E multă frustrare pe tema asta la Iași. Multă lume comentează și strâmbă din nas. 

Dar adevărul e că eu iubesc asta. Mă amuz și chicotesc de fiecare dată când nu prind bilete. Și leșin de fericire când se manifestă lumea. 

E atâta frumusețe în cârcoteala asta care pare ”business as usual”, aceeași dintotdeauna: ”să se FACĂ, să se dea la toată lumea, da, normal, sunt bilete doar pentru UNII, da, sigur, numai bogații și privilegiații au acces, să se facă, să se dea!”

Doamne, e atâta frumusețe în cârcoteala asta obișnuită, e unicul discurs egalitarist și marxisto-revoluționar care mă face să zâmbesc:

”Să se dea operă și balet la toată lumea! Gata cu privilegiile! Jos rezervările și invitațiile! Să se scoată mai multe bilete la operă și balet! Să se dea cu porția opera și baletul, ca să prindă toată lumea!”.

Cât de frumos e asta?

Așa e la Iași la operă și balet. Nu știu cum e la spectacolele care vin în turneu aici. Dar la spectacolele Operei Naționale Iași așa e. Publicul ieșean își iubește tare de tot artiștii. 

Nici măcar nu mă așteptam să prind loc. Nici măcar nu m-am obosit. Mi-am luat lejer bilete la ”Liliacul”, pe 30 decembrie și a fost splendid.

Și am așteptat cuminte să vină luna ianuarie.

Și ce să vezi? Două reprezentații la ”Spărgătorul de nuci”. Tura asta mi-a ieșit.

Spărgătorul de nuci

Nu văzusem ”Spărgătorul de nuci”. Și voiam cu ardoare să-l văd. Pe toate vreau cu ardoare să le văd și revăd. Nu știu balet, dar am descoperit anul trecut că îmi place așa de mult, că aștept spectacolele astea cu surescitare și exaltare.

Sar câte o bătaie de inimă și câte o respirație când văd afișele. Am văzut că Ateneu Iași are în program transmisiuni live de la Royal Opera House. Mvai. Da. O să mă duc!

A fost superb la ”Spărgătorul de nuci”.

Decoruri, atmosferă, orchestră, coregrafie, tot. Sala plină ochi. Sigur că mi-au dat lacrimile. Să ne înțelegem, asta e norma. N-am cum. Mi se umflă sufletul, simt fizic, tactil cum mi se umflă sufletul de emoții din acelea copleșitoare, de bucurie pură.

Le-am împărțit în ianuarie la ”“Spărgătorul de nuci” cu o sală plină ochi de oameni de toate felurile: senioare elegante și sofisticate, femei și bărbați de carieră, profi și profe, adolescenți rebeli, mămici venite pe ultima sută de metri, copii veseli, agili și atât de concentrați la ce se întâmplă pe scenă, prietene venite să împărtășească ceva frumos, femei singure sau însoțite, bărbați sobri, glumeți, serioși, o grămadă de lume de toate felurile, gata de ditamai bucuria.

Și ditamai bucuria a fost. Ca mereu. 

”Colivia”

La teatru, în ianuarie, am ales un vodevil. Am vrut ceva ușor și spumos la care să merg cu unul din băieți și cu soțul meu. Am vrut entertainment, nu musai haute couture din zona dramatică. Am ales bine piesa, autorul și n-aveam cum să dau greș oricum cu trupa de la teatru. Deja i-am văzut în tot felul de piese și știam cât sunt de buni.

Îmi plac tare. Îmi place și de mine, că am ajuns să-i știu după nume. E ceva aparte în sentimentul pe care-l ai când devii suficient de familiar cu trupa de teatru a orașului tău, de devin actorii vedetele tale personale.

Încep să înțeleg de ce, oricât de greu i-ar fi în vremurile noastre și oricât de greu i-o fi fost în oricare timpuri, teatrul e nemuritor. Oricât de mult ar vrea vremurile și oamenii să-l încalțe cu un aer vetust și să așeze praful pe el, teatrul se scutură epocă după epocă. N-am nici o temere. Nici vremurile astea tehnologice ale noastre, nici platformele de streaming n-or să reușească mai mult decât oricare alte vremuri să facă din teatru o limbă moartă. E suficient să fii curios o dată și gata, ai priceput instantaneu cum stă treaba.

E o experiență nereproductibilă în afara unei săli de teatru, a unei scene pe care joacă oameni adevărați, în carne și oase, alături de care participi la catharsisul ăsta deplin.

Am ales bine având în vedere scopul cu care am mers. Dar de plăcut, tura asta nu mi-a plăcut. Nici mie, nici alor mei. N-a fost tipul nostru de umor, n-a fost tipul nostru de entertainment. Leit motive cu mirosuri corporale, multă mimică ostentativă, genul acela de umor corporal (cu sau fără umori) care nu-mi place mie nici în filmele americane. N-a fost pentru noi.  

Dar de părut rău nu ne-a părut deloc. Am râs pe drumul spre casă, când ne-am făcut ceea ce a devenit deja rutina comentatului și dezbătutului. Am râs toți trei, autoironic, amuzați și oleacă mândri: că da, am constatat că de acum suntem năzuroși și avem un tip. Și că deja suntem în altă ligă acum, dacă suntem în stare să nu ne placă piesa.

Oricum, am plecat de acolo considerabil mai deștepți. Pentru că am scotocit prin programul piesei. Ador programele tipărite pe hârtia aia lucioasă. Ador să aflu chestii despre piesă și autor de acolo, în loc să butonez telefonul. Și am adorat să discut în contradictoriu cu ai mei despre ce e și ce nu e vodevilul și, evident, să îi sâcâi citindu-le fragmente care îmi stârneau entuziasmul sau curiozitatea.  

Radu Vancu: ”Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024”

Ianuarie a fost lună scurtă în bugetul meu de cultură. Că na, e o lună grea, ca în oricare alt buget în afară de bugetul de colindat al copiilor. Acolo e un sezon deosebit de bogat în colectări. 

Dar m-am bucurat să suplimentez cu prețul unei cărți și o seară faină la Cărturești Iași.

”Războiul și boala” o văzusem de sărbători la Bacău, tot în Cărturești. După mesele încărcate de pe la bunici, e aproape o tradiție să mergem în ziua aceea lungă de după ce s-au împărțit toate cadourile până la mall. Noi și tot Bacăul, an de an. Copiii au liber la bântuit prin magazinele de haine, eu mă duc la Cărturești. 

Am văzut cartea, am răsfoit-o, am mirosit-o și mi-am zis: nu, nope, nu se poate, e imposibil, am vreo 80 de cărți necitite, no way, trebuie să mă opresc, măcar să mai stau un pic, nu pot să încep anul în felul ăsta, sunt un hoarder de cărți, trebuie să preiau controlul, nu, NU, nu o cumpăr.

Avea sens pentru mine. Îmi spuneam că dacă reușesc să rezist la Radu Vancu, atunci clar, gata, sunt vindecată, pot să rezist la absolut orice.

Am plecat din Cărturești cu inima frântă. Fără carte.

Da, mna, ce să vezi, fix când aproape că terminasem bugetul de cultură pe ianuarie, m-am dus să scotocesc pe pagină la Cărturești Iași, că mai fac asta, e una din paginile pe care le scotocesc de evenimente. Și hop: Pe 29 ianuarie, Radu Vancu, la Iași, ca să lanseze ”Războiul și boala”.

Chiar dacă aș fi fost o persoană cu o voință de nezdruncinat (ceea ce nu sunt deloc, dar deloc, deloc, am o rezistență la tentații absolut nesemnificativă) nu aveam cum să rezist la așa ceva. Nici nu mi-am propus.

Am luat cu mine nepoata aia cititoare și am fugit. Am râs de mine când am apucat din zbor cartea de pe tejghea. M-am uitat la ea cu drag, ca la o prietenă de care m-a ținut destinul departe. Am ținut-o strâns în brațe toată întâlnirea. 

Ditamai bucuria a fost acolo. Eu sunt sigură că Iași îl iubește pe Radu Vancu cu aceeași iubire pe care o dăruiește artiștilor lui. Radu Vancu sigur înțelege ce spun, ce fel de iubire e aia. Senină, loială, fără telenovele, fără efuziuni sentimentale, fără dramolete. Fluid, constant, de nezdruncinat. O iubire ca un acasă.

Între toți ai noștri, Nicoleta Munteanu, Corina Giurgia, Bogdan Crețu, Doris Mironescu, Antonio Patraș, între ai noștri, Radu Vancu părea și probabil că și era acasă.

Pentru că publicul ăsta ieșean înțelege exact cum stă treaba cu ”naivitatea pragmatică” și cu frumusețea care e peste tot. 

Și v-am spus povestea așa. Ne vedem în februarie pe la teatru, operă, prin librării, muzee și expoziții.

#inclusivcultura #eșticultura