Nu faptul că mai avem de stat în izolare ne macină acum. Ne-am găsit mecanisme sănătoase prin care să ne rearanjăm viețile, mulți dintre noi. Ne-am obișnuit cu măștile, nu mai stăm călare pe statisticile cu noi cazuri zilnic, integrăm puțin câte puțin că viața de după va arăta altfel. Am găsit beneficii în izolare, am găsit și bucurii. Ne descurcăm.
Faptul că mai avem de stat trei săptămâni în izolare ne suprasolicită emoțiile acum. Limita, sfârșitul pe care îl percepem, limanul către care ne îndreptăm este cel care ne pune, de fapt, în pauză. Ne e greu să continuăm ce am început, să ne ținem de rutina zilnică a proiectelor noastre, să mai scormonim răbdători după bucurii și sensuri. Devenim agitați, frustrați, prinși în numărarea zilelor, clipelor care mai au de trecut până ajungem acolo.
Îmi trece prin gând că ne va apuca dezamăgirea când ajungem acolo, pe mulți din noi, ca pe un copil care așteaptă nerăbdător să vină ziua de Crăciun ca să-și deschidă cadoul ambalat frumos și găsește în el o pereche de șosete.
Dar, în fond, ce găsim la capătul izolării depinde tot de noi; ar putea fi cea mai magică pereche de șosete din lume.
Ce vom găsi acolo e o problemă a viitorului.
Aici și acum, mai avem de stat în izolare încă trei săptămâni. Ce facem cu ele? Le petrecem așteptând sau alegem să le petrecem la fel ca pe restul izolării noastre: cu sens?