Azi, Ionuț și echipa lui de medici ajung acasă. Nu, nu-i așteaptă nimeni cu flori la aeroport, nu izbucnește nimeni în urale când dechid portiera mașinii ca să pășească zâmbitori și victorioși afară. Și nu se aruncă în brațele soțiilor sau soților lor, înconjurați de copiii săltând emoționați împrejur.
Coboară singuri și urcă tăcuți treptele spre camera hotelului unde se vor autocarantina încă niște zile, până află că sunt bine, că pot reveni în siguranță în căminele lor.
Au lăsat în urmă vieți salvate, vieți pierdute și un spital unde au reușit să readucă normalitate, un loc unde acum oameni prezenți și viitori pot căuta și găsi vindecare.
Nu, nu e ca în filme, nu acoperă muzica în crescendo un final emoționant și înălțător. E liniște.
Dar sfârșitul nu-i aici. Undele reverberate de gestul lor se propagă, se întind, se întrepătrund.
Pe mine m-au schimbat oamenii aceștia.
Nu pentru azi, nu pentru mâine. Port tatuată în sufletul meu alegerea lor. La nesfârșit.
Vă mulțumesc și vă îmbrățișez 🤗