Au început să mă gâdile tălpile a dor de ducă, au început valuri de dorință să dea peste mine, ca talazurile mării, să plec, să pășesc spre pădure, să mă urc în mașină și să ajung la nisip, la mirosul Sărat și umed al mării, să alerg în Grădină Botanică, să ies.
Nu încă, nu încă îmi șoptesc gândurile și e greu.
A început a șaptea săptămână, am stat în mine, am stat cu mine, am terminat primul volum din cursul de pian, am gătit, am pictat, am citit, am grădinărit.
Și acum îmi e dor să plec.
Îmi vine să alunec în tristețe, îmi vine să mă las îmbrățișată de zădărnicie.
E așa de tentant, e așa de firesc.
Și totuși, dacă nu doar șase săptămâni, ci TOATĂ viața mea ar fi AȘA, ea ar fi mai puțin lipsită de sens și bucurie?
Mai încep un volum din cursul de pian, mai citesc o carte, mai pictez, mă mai joc. Ca și cum asta e viața mea.
Are sens și nu e zadarnic. Chiar asta e viața mea. Și e bună, frumoasă și clipocește de bucurie.
Si nu mă voi opri nici azi, nici mâine.