Rar, ies din casă până la magazin. Străzile sunt pustii, prin curți mai mișună câte un vecin și gândurile mele refuză să tacă, răscolesc prin mine, mă simt pășind ca printr-un vis despre care n-am aflat încă dacă e frumos sau urât, dar am aflat deja că e ciudat.
Aș vrea să îmi folosească plimbarea, e prețioasă, aș vrea să scot din ea tot ce se poate, un pic de liniște, un pic de detașare.
Zâmbesc, zâmbesc ca să se lumineze drumul din mine. Salut in gura mare toți vecinii, nu doar pe cei de pe strada mea. Nu-i cunosc, dar ce contează, toți am devenit vecini în timpul ăsta, binețea peste gard e prețioasă și ea.
Pe la jumătatea drumului, îmi vine să cânt. Și cânt. Merg așa săltăreț pe drumul pustiu și cânt aproape în gura mare. Mă mai opresc doar ca să mai arunc o binețe peste gard.
Emoțiile și gândurile se potolesc, se așează, unduiesc de acum și îmi vine să râd.
Na, că mi-am pierdut simțul ridicolului, îmi zic.
Și știu atunci că l-am pierdut pe veci sau că măcar asta îmi doresc: să scot din categoria ridicol cântatul de una singură, în gura mare, pe drumul spre magazin și înapoi.
Chicotesc în mine și în afara mea și zumzăi mai cu foc: „Let it be”.