Am convingerea că, de fapt, atunci când ne naștem purtăm semințele a tot în noi înșine. Că pe parcurs, unele semințe prind și încolțesc, devin flori sau copaci, iar altele cresc strâmb sau se usucă. Sufletul ne e sol fertil. El simte ce sămânța îi e în armonie și spune, pe limba copiilor, ce rod vrea să dea.
Nu întotdeauna, ba chiar rareori udăm semințele care ne dau sens. E că în poveștile cu față cea destoinică. De multe ori alegem cufărul de aur sau cel de argint, uităm de noi înșine și ni se umple curtea de balauri.
Învățăm a trăi cu balaurii. Ne alegem meseriile corecte, plantăm semințele de aur și ne lăsăm convinși că rodul va fi pe măsură efortului depus acolo. Și ne trezim contemplând plantă răsărită de acolo; poate că e corectă, dar sufletul nu cânta, nu rade, nu înflorește, solul a rămas neplantat.
Secretul cel mai bine păzit în cămările întunecate ale inconștientului nostru este însă că sămânța aceea miraculoasă este încă în noi, ascunsă bine într-un sertar prăfuit, într-un cufăr ponosit pe care nu avem curaj să-l mai deschidem vreodată. „E prea târziu” ne spunem. „E prea târziu să mai fac asta.”
Cum să mai fiu Van Gogh, cum să mai fiu Mozart, cum să mai fiu Shakespeare?
Și lăsăm cufărul închis.
Și mă întreb: ești cel mai bun economist de pe planetă? Ești cel mai bun inginer, cel mai genial inventator, cel mai bun medic de îți imaginezi că, pentru a deschide cufărul e nevoie să fii cel mai genial artist al tuturor timpurilor?
E nevoie să fii cel mai bun că să ai curaj să–ți faci sufletul să cânte?
Când erai copil știai care e sămânța potrivită.
Știi și acum. Sufletul tău așteaptă să plantezi.
