Întâi am simțit. Ne-am conectat profund la lume prin toate delicatele nuanțe senzoriale pe care corpul nostru minunat ni le-a pus la dispoziție.
Apoi am gândit.
Și încă gândim! Și ne supunem gândului și ne admonestăm unii pe alții sau pe noi înșine: “Fii o persoană rațională!”
Propozițiile noastre încep cu “eu cred că…”, “eu știu sau nu știu…”, “înțeleg că…”.
Iar uneori ne blocăm și rămânem într-o buclă vicioasă: “nu înțeleg de ce”.
Și nu mai facem artă nicicând și din nimic.
Și atunci se face din nou întuneric.
Uneori, unii dintre noi ne amintim: întâi am simțit! Ne dezmorțim terminațiile nervoase și pipăim cu ele lumea, șovăielnic, cu teamă, dar cu încântare. Învățăm din nou să punem gândul la lucru pentru emoție.
Propozițiile noastre devin mai subtile; răsar printre ele sintagme surprinzătoare: “eu simt că…”; “senzația mea e că…” și reușim să ieșim și din bucla lui “nu înțeleg de ce”. Pentru că, uneori, pur și simplu nu e nimic de înțeles. E numai de simțit. Ne îngăduim, atunci, să ne șoptim nouă înșine: “Fii o persoană emoțională!”
Și atunci facem artă din nou și din noi și din tot.
