Cind te gindesti in urma, in urma in care erai asa de fericit si nu stiai, nu-ti vine sa crezi ca nu s-a auzit muzica sumbra si vibranta care pregateste un moment intens intr-un thriller. Vorbeai la telefon, te iritai un pic pe un coleg, planuiai o petrecere sau cine stie ce amanunt nefiresc de neimportant te tinea ocupat si treceau minutele si nu se auzea nimic. Nici o muzica sumbra. Nimic nu te pregatea pentru tragedia care urma. Iti duceai viata de minut cu minut cu naivitate, senin sau suparat si in timpul asta… in alta parte, timpul se precipita furtunos, evenimentele se legau strins si repede, lumea ta se stringea in ea insasi, se aglomera, se indesa ca sa se poata pregati de explozie… Si tu, tu iti duceai viata de secunda cu secunda nestiutor, cumplit de nestiutor…

Dupa aceea, cind lumea se prabuseste la picioarele tale, nu mai exista nimic altceva decit INAINTE si DUPA. Te dor muschii, te zbati fizic in dorinta de a te intoarce inapoi, cu o secunda inainte, atit, CU O SECUNDA! Si stii ca nu poti, si URLI.

Si te miri minios, caci te izbeste in fata cu atita putere lumea din jurul tau. Parca acum deschizi ochii pentru prima data si vezi oamenii zimbind si rizind, suparindu-se pe micile lor intimplari nesemnficative, mergind la serviciu, vezi soarele rasarind, vezi gizele zburind, vezi florile etalindu-se nepasatoare in vint… Si esti furios si nu iti vine sa crezi ca lumea merge inainte. Nu e normal sa mai rasara soarele!!!

Poate ca nu crezi in Dumnezeu si poate ti-e teama de asta… Si atunci incepe sa tune si sa trazneasca, se rupe cerul, se vaita cerul! Si iti spui: „E bine, macar atita! Macar atit sa faca universul asta timpit si aleatoriu! Sa zbiere, sa se vaite, sa trazneasca!!!” Si parca iti vine sa crezi ca totusi mai exista si altceva dupa aceea…

Dar apoi… iti aduci aminte, te cutremuri linga micul sicriu… Si te gindesti furios si cu frica:

„Daca existi, ce a fost in capul Tau?!”