Oricit de bine o inteleg pe mama, oricit de mult empatizez cu problemele ei, ea ramine mereu MAMA. E mereu mai mare ca mine, stie SIGUR mai multe, e capabila SIGUR sa isi rezolve problemele, nu are nevoie sa se plinga altora de durerile ei, nu e copilaroasa, nu e jucausa, nu e neserioasa (asa ca mine). E MAMA…

Imi povesteste tot felul de intimplari de pe vremea cind eram eu mica si o ascult si ma amuz, dar de undeva de departe, de parca m-as uita la televizor, de parca as citi o carte. Nici nu imi trece prin cap ca mi s-ar putea intimpla MIE tot ce i s-a intimplat ei. Eu sunt mica, nu? Sunt tinara, sunt copil, sunt ALTFEL.

Mai deunazi au trecut pe la mine niste prieteni cu pustiul lor de trei ani si oleaca. I-am facut cunostinta cu napirstocii mei de 1 an si patru luni si i-am trimis pe toti la joaca. Am omis sa mai facem restul prezentarilor. La un moment dat, pustiul vine la noi si i se adreseaza lui Cristi, sotul meu: „Tata lui Victor, vino si imi pune jocul la calculator!”.

Am ris… Mama imi povestea ca, atunci cind eram mica, urla gasca de copii de la bloc inspre geamul nostru: „Tanti mama lui Sinziana! O lasati pe Sinziana la joaca?”

Cind am devenit „tanti mama lui Victor si Tudor?”  Cind am devenit mai mare, capabila sa imi rezolv singura problemele, atotstiutoare, serioasa? Cind am devenit MAMA?

Acum stiu ca, pe vremea cind se intimpla asta, mama mea era tinara, jucausa, neputincioasa uneori, ca se simtea inca un copil, ca vroia sa fie iubita, ca ii placea sa danseze, sa rida si sa faca nebunii… asa ca mine.

Si mai stiu ca o sa aflu ce simte mama mea acum abia peste vreo douazeci de ani…