Ziua lui Puiu

In fiecare, in jur de 5 iulie, incepe o foiala prin casa. Cristi ma intreaba: “Bai, cind era ziua lui Puiu? Pe 6 nu?” “Bai, bumbi, ii raspund eu, parca si anul trecut am avut dilema asta. Pe 6 era celalalt prieten al tau. Nu cumva e pe 7?” Inevitabil, ajungem sa o bipuim pe Mada (sora). Da, e pe 7… In ultimul timp, Mada sora s-a obisnuit sa ne trimita pe mess cite un offline: “miine e ziua lui Puiu”.

Contextul uitucelii:

Cristi are doi prieteni foarte buni: Adi si Puiu. Adi e aici, cu noi, la Iasi. Seamana cu Cristi de parca ar fi frati; vorbesc amindoi repezit, sunt amindoi putin isterici, lucreaza impreuna si totusi, cind se intilnesc vorbesc repede repede, de parca s-ar termina lumea si cuvintele, despre chestiile lor php sau computer-related. Daca te intorci cu spatele la ei, nu iti dai seama cind vorbeste Cristi si cind vorbeste Adi. Adi uita din cind in cind cind e ziua lui Cristi.

Puiu e la Bucuresti. E foarte politicos, mult mai calm si cind ne intilnim cu el vorbim despre ultimele lui pasiuni: rolele, chitara, ultimele revelatii beletristice. Cristi uita din cind in cind cind e ziua lui Puiu.

De cite ori e ziua lui Puiu, stiu sigur ca vine vacanta si ma apuca dorul de Bucuresti. Imi place sa fiu turist in Bucuresti. Imi place sa privesc cladirile cu arhitectura aceea interbelica, strazile largi si extrem de aglomerate, babilonia de oameni colorati alergind preocupati pe strazi. Ma amuza enorm stridentele si contrastele bucurestene.

Oameni sofisticati, cu aer boem, femei chic, cu o atitudine de printesa bosumflata, privind superior intreaga lume care li se misca insignifiant la picioare, tate de Bucuresti, trecute, imbatrinite si colorate ca niste papagali, rujate extrem de rosu peste buzele ofilite, cu o grimasa rautacioasa care s-a intiparit de ani de zile peste figura lor, cu vocea lor hirsciita de atita fumat, gata mereu sa comenteze si sa se ia la harta, chelnerii grabiti, aroganti si un pic iritati, tigani scotindu-si scandalurile in strada ca in nici un alt oras… a, da, incredibilele strigate pe care le auzi in spatele blocului, pe Calea Mosilor, ale tiganilor care colecteaza fier vechi! Vinzatorii nepoliticosi, mega-concertele, galeriile de arta, barurile obscure cu muzica live, sfertul de ora pe care il petrec in fiecare seara nasii mei socotind pe ce traseu sa mearga miine dimineata la serviciu ca sa ajunga la timp, semafoarele din Obor unde toata lumea trece dupa cum ii tuna: pietoni care se aduna, se aduna, se aduna, nu se mai face odata verde, se aduna, se plictisesc si… brusc, asa, ca la un semnal, se apuca sa traverseze fara pic de logica cu turma, cu totii, pe rosu!!!

Toata mizeria, toti nebunii, convietuind pasnic si fantastic cu toate chestiile chic, elegante, nemaintilnit de frumoase!

In Bucuresti e ca nicaieri in alta parte. Senzatia de Bucuresti e ca senzatia unui bilci trintit in mijlocul Pragai.

Si mai e si Puiu. Singurul “dezradacinat” din vechea gasca. Drept urmare, locul tuturor de popas la Bucuresti. Popas calm, unde te simti mereu ca acasa, unde dormi ca in patul tau, depeni amintiri sau discuti discutii intelectuale, stai la birfe, saluti broasca testoasa care se da in fiecare dimineata cu capul de peretii acvariului care i-a ramas cam mic, deschizi frigiderul si te servesti, asisti amuzat la certurile cu Dina in legatura cu cine duce azi gunoiul, te lasi condus la restaurante simpatice unde se maninca bine si afli cu surprindere ca saptamina viitoare poposesc acolo Mada cu marian sau Liniuta, sau Adi cu Clau…

Bucurestiul n-ar fi la fel fara Puiu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *