Viteza luminii

Un cadru didactic pretinde cadouri substanţiale din partea părinţilor, în schimbul unui tratament corect şi demn aplicat copiilor lor. Îmi imaginez acest cadru didactic precum silueta din fotografia automată a profilului de Facebook: anonimă. Peste această siluetă fiecare părinte poate ataşa un nume pe care îl cunoaşte; fotografia impersonală are multe feţe. Fiecare părinte cu faţa lui…

1. E UŞOR să dai vina pe un profesor-ţap ispăşitor.

Dar nu profesorul e vinovat. El este tributar sistemului din care provine. E o victimă individuală a unui sistem nemernic, în care colectivitatea ca atare pretinde sau măcar aşteaptă, pentru că… aşa se obişnuieşte pe la noi. Aşa e uzanţa. E informală; nu statul a decis, ba dimpotrivă. Societatea a decis. Şi, după cum ştim cu toţii, cînd societatea legiferează, individul… se cam conformează.

2. E UŞOR să dai vina pe sistemul corupt.

Sigur, sistemul e cronic sub-finanţat; mai este şi anacronic. Sistemul este cel care îl aşează pe profesor la catedră, sus şi îl creditează cu harul atotcunoaşterii pe care trebuie să o pogoare, precum lumina sfîntă, peste capetele aplecate ale ignoranţilor. Cunoaşterea asta vine unilateral: dinspre profesor, înspre copil. Profesorul ŞTIE; copilul NU ŞTIE. Aşa că profesorul are de dat, iar copilul e musai să primească. Să fim bine înţeleşi, copilul nu are de ales; el trebuie să primească cu recunoştinţă ce şi cum consideră profesorul că e de primit.

E o relaţie de tip stăpîn – supus. De ce e aşa de mare mirarea cînd stăpînul îşi manifestă unele nemulţumiri legate de supuşii săi şi de famiile lor?

Un sistem nu se poate schimba peste noapte. În plus, sistemul este universal; el urmăreşte să ofere servicii de educaţie la nivelul global al întregii populaţii de copii a unei ţări. Cum ar putea, atunci, sistemul, să ia în considerare, în mod individual, milioane de copii?

Şi totuşi… sistemul este format din oameni. NOI suntem sistemul: părinţi, profesori şi copii. Şi… pentru ca un act de corupţie, de violenţă, de comunicare de orice fel, în fond, e nevoie de DOUĂ părţi: un corupător şi un corupt; un agresat şi un agresor; un emiţător şi un receptor.

3. E UŞOR să dai vina pe părinţi.

Părinţii dau şi tac; părinţii validează, prin acţiunile lor, agresiunile profesorilor din sistem. Părinţii iniţiază chiar, uzanţele corupte şi supun vocile individuale care se împotrivesc presiunii grupului.

Dar părinţii se tem. Se tem că fiul/fiica lor va fi tratat/ă discriminatoriu dacă nu cotizează; se tem că al lor copil nu se va descurca în viaţă dacă nu ia note mari în sistem; se tem, în fond, că, peste ani, copilul lor îi va judeca. Aşa că, desigur, ei TAC şi se SACRIFICĂ pentru copiii lor. Îşi sacrifică demnitatea.

4. Dar cel mai şi cel mai UŞOR e… să dai vina pe copil.

În fond, EL este în centrul problemei. Dacă ar învăţa mai mult, dacă ar fi mai perseverent şi mai compliant, dacă ar MUNCI mai mult… atunci nu ar mai fi nevoie de profesori care să se chinuie să îi lumineze, nici de părinţi care să se chinuie să îi plătească.

Profesorii ar fi mai relaxaţi.

Sistemul s-ar degreva de presiunile financiare, ar deveni mai flexibil şi mai aerisit.

Părinţii ar putea găsi ALTE sacrificii de făcut pentru copiii lor.

Iar copiii ar munci. Că doar asta e treaba lor, nu?

Ok, stop. Cred că sunt în plin coşmar: e absurd, înspăimîntător, ilogic în logica lui perversă şi e cinic. E cazul să mă trezesc. Şi, cu sufletul treaz, închei lista de vinovaţi:

5. E UŞOR să stai deoparte şi să dai sfaturi cînd ai ales calea cea uşoară. Aşa, ca mine.

Am ales să îmi trimit copiii la o şcoală privată şi nu mă voi apuca acum să vă explic beneficiile, poate altă dată.

E calea uşoară, recunosc: plătesc acolo mult peste nivelul salariului meu, cu tot ce implică asta; şi nu mă voi apuca de povestit cam CE implică asta. Poate e suficient să vă spun că familia noastră ştie să se simtă minunat şi cu 10 lei pe zi. Şi cu 5. Şi, de multe ori, familia mea ştie să se simtă bine pe gratis. O fi un sacrificiu? Eu nu văd lucrurile aşa. Nu simt că MĂ sacrific pentru copiii mei. Nu fac decît să mă bucur de ce am şi nu contabilizez ce aş putea avea dacă. Eu cred că sunt bogată.

Cînd am ales calea asta uşoară, mi-am imaginat cum voi sta în faţa lor cîndva, la judecata inevitabilă a copiilor şi le voi spune:

“Poate că nu ştii viteza luminii. Dar ştii că nu trebuie să te SACRIFICI ca să te realizezi ca fiinţă umană; că nu trebuie să pleci privirea cînd CREZI că ai dreptate; că POŢI să schimbi sistemul, dacă vrei; că nu e nevoie să accepţi să fii umilit pentru copiii tăi şi MAI CU SEAMĂ pentru ei; că TU CONTEZI!”

Cu respect şi admiraţie salut părinţii care au ales, nevoiţi de împrejurări sau cu bună ştiinţă, calea cea grea şi s-au apucat să o desţelenească; ei sunt buldozerele. Pot şi eu să fiu un hîrleţ.

Celorlalţi părinţi, cu răbdare, înţelegere şi respect pentru opţiunea lor, le transmit un gînd:

Cînd veţi sta în faţa copiilor voştri adulţi, CE le veţi spune? “Dragul meu, ca să reuşeşti, plăteşti; ca să supravieţuieşti, e nevoie să te umileşti; cînd ai dreptate, taci; cel puternic are mereu dreptate! Eu m-am sacrificat în felul acesta pentru TINE; pentru ca TU să cunoşti; pentru ca tu să ai MINTEA plină şi ageră”.

N-aş vrea să fiu vreodată părintele căruia copilul său îi va spune:

“Mamă, viteza luminii o găseam şi singur. Pe internet.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *