Viața MEA și viața TA

Eeeei, și am început clasa I. Școală nouă, emoții noi, mai ales după o vacanță lungă. Dar nu despre asta acum.

Acum despre vizita noastră la grădiniță, de unde trebuia să o luăm, împreună, pe sora mică, Mara.

În nenumărate rînduri, pe vremea cînd erau clienți de grădi, gemenii mei preferau să rămînă afară, în timpul cît eu ori o îmbrăcam pe Mara, ori mai discutam cu educatoarele sau cu părinții, așa… ca părinții. Fie frig sau arșiță, fie viscol sau ploaie, gemenii se cățărau cu entuziasm pe balustrada care mărginește rampa din fața clădirii. Spre distracția sau groaza altor părinți, făceau acolo o echilibristică frenetică și cam delicată, cu rezultate, deseori, spectaculoase. Adică, înțelegeți, cu sărituri de Spiderman sau căzături cu aspect de cascadorie. Și… îi lăsam.

Ei, nu știu prea bine ce s-a întîmplat ieri, cînd am fost la grădiniță să o luăm pe Mara. Poate eram obosită, poate un pic epuizată de agitația băieților pe drum, însă le-am cerut, întîi calm și frumos, apoi din ce în ce mai ferm, să NU rămînă afară, la balustradă, ci să intre cu mine înăuntru. Sigur că au refuzat.

Victor, etern ținta reproșurilor și observațiilor cu privire la nerespectarea regulilor, mereu dornic (dar, evident, incapabil) să fie ”bun” și să respecte toate regulile astea, a cedat relativ ușor și a intrat. Bombănind, nemulțumit, dar a intrat.

Tudor, în schimb, un copil relativ și aparent ușor de gestionat, a refuzat categoric. A început să se irite, să fie tot mai încordat și tot mai căpos în refuzul lui. Iar eu, ca o mamă responsabilă și adultă, de… alergam alături de el, în cursa încăpățînării și iritării. În cele din urmă copilul izbucnește:

”Altă dată NE LĂSAI! Acuma DE CE nu ne mai lași?”

Evident că nu am avut răspuns la întrebarea asta foarte rațională. Adică nu am avut un răspuns rațional.

Copilul avea dreptate. De ce nu îl mai lăsam acum? ETE DE AIA, că acum NU AVEAM CHEF! Că mă simțeam EU mai confortabil să intre decît să stea afară. Iaca așa!

Procesam toate lucrurile astea în timp ce îi țineam piept. Pricepeam ce fac. Dar nu mă puteam opri. Eram frustrată și iritată și vroiam să ÎI ARĂT EU LUI CINE E CEL MAI TARE.

Hm…

În tot balamucul ăsta, Victor IESE din grădiniță și prinde și el curaj să se exprime.

Și îmi spune. Evident supărat, dar fără să fie furios. Ce îmi spune?

”Ne-am săturat și noi de regulile astea ale TALE! Toată ziua reguli, reguli! Acasă reguli, la școală reguli! Da` ce crezi tu că noi trăim viața TA? Nu trăim viața TA!”

Păi, ce să zic. Desigur că am primit un ghiont. M-am calmat. Nu imediat. Dar m-am calmat. Și mi-a plăcut. Am fost mîndră de copiii mei.

Ei au știut să NU accepte o regulă stupidă fără explicații, au știut să îmi ceară socoteală de faptele și actele mele anterioare, au știut să exprime ce îi deranjează și au pus punctul pe i în explicarea atitudinii lor combative și agresive.

Le-am explicat pe drum că nu sunt regulile MELE. Sunt, de fapt, trei seturi de reguli: reguli de siguranță, reguli de comportament civilizat și regulile mele. Primele două seturi de reguli trebuie să le respecte toată lumea din motive evidente, dar pe care le-am mai explicat o dată, ca să fiu sigură. Ultimul set, drept e, nu e obligatoriu de respectat. Dar, în situația în care și EU respect regulile lor, ar fi frumos și empatic și mi-ar fi de mare ajutor să încerce să respecte, uneori, ȘI regulile mele.

Și știu că sunt multe reguli și îmi dau seama ce neplăcut e să existe atîtea reguli.

Ei au înțeles.

Însă eu… Ce să zic… Am rămas cu uimirea în suflet: frate! CÎTE reguli!! Chiar că e nașpa…

1 thought on “Viața MEA și viața TA

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *