Un parfum…

Nu voi putea uita niciodata mirosul primelor zile de dupa nastere. Era o toamna insorita si rece. In oras tocmai de desfasura un tirg anul de mestesuguri, cu tarabe, cu muzica si aglomeratia obisnuita la astfel de manifestari.

Mama statea acasa cu copiii si ma alunga pe un ton categoric la plimbare, sa ma vada soarele, sa ma vada putin vintul, sa respir, sa RESPIR… Si ma tiriiam sprijinita de sotul meu pe aleile parcului, pe strazi. Lumea forfotea in jurul nostru preocupata, vesela, alerta. Lumea se invirtea, aluneca, susura. Pe linga noi, pe deasupra noastra, pe sub noi. Pierdusem ritmul lumii.Eram in AFARA lumii si o priveam nauci ca dintr-o bula transparenta, fermecati de frumusetea ei, coplesiti de singuratatea noastra. Uneori ne opream pe o banca si plingeam. Asa miroseau zilele acelea: a toamna, a lacrimi, a liniste, a teama, a soare, a ireversibil pentru intiia oara in viata…

Incet, incet, am intrat in ritm de parinti, am supravietuit, am inceput sa alergam dupa viata care pleznea, mustea, se revarsa in jurul nostru.

La granita dintre zilele acelea si viitoarea noastra existenta de parinti normali si fericiti a existat un moment in care am pasit in noi: era seara, copiii dormeau si noi ne consumam obositii momentele de liniste impreuna. Mi-am asezat capul pe umarul sotului meu si am inceput sa pling cuminte. El m-a cuprins cu bratele si m-a mingiiat atit de protector, atit de dulce: “ce ai patit, Titita mea? De ce plingi?”…

“Pentru ca ne-am facut mari…”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *