Totul în noi

Am convingerea , de fapt, atunci când ne naștem purtăm semințele a tot în noi înșine. pe parcurs, unele semințe prind și încolțesc, devin flori sau copaci, iar altele cresc strâmb sau se usucă. Sufletul ne e sol fertil. El simte ce sămânța îi e în armonie și spune, pe limba copiilor, ce rod vrea dea.

Nu întotdeauna, ba chiar rareori udăm semințele care ne dau sens. E în poveștile cu față cea destoinică. De multe ori alegem cufărul de aur sau cel de argint, uităm de noi înșine și ni se umple curtea de balauri.

Învățăm a trăi cu balaurii. Ne alegem meseriile corecte, plantăm semințele de aur și ne lăsăm convinși rodul va fi pe măsură efortului depus acolo. Și ne trezim contemplând plantă răsărită de acolo; poate e corectă, dar sufletul nu cânta, nu rade, nu înflorește, solul a rămas neplantat.

Secretul cel mai bine păzit în cămările întunecate ale inconștientului nostru este însă sămânța aceea miraculoasă este încă în noi, ascunsă bine într-un sertar prăfuit, într-un cufăr ponosit pe care nu avem curaj -l mai deschidem vreodată. “E prea târziu” ne spunem. “E prea târziu mai fac asta.”

Cum mai fiu Van Gogh, cum mai fiu Mozart, cum mai fiu Shakespeare?

Și lăsăm cufărul închis.

Și întreb: ești cel mai bun economist de pe planetă? Ești cel mai bun inginer, cel mai genial inventator, cel mai bun medic de îți imaginezi , pentru a deschide cufărul e nevoie fii cel mai genial artist al tuturor timpurilor?

E nevoie fii cel mai bun ai curaj ți faci sufletul cânte?

Când erai copil știai care e sămânța potrivită.

Știi și acum. Sufletul tău așteaptă plantezi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *