Tot felul de lacrimi

Am ramas insarcinata la sfirsitul unei perioade cumplite din viata mea, din care nu mai credeam si nu mai stiam cum sa ies. Eram blocata in mine, plina de fobii, cu nervii ascutiti, rataceam prin mine bezmetica si nu ma puteam regasi. Prietenii mei si rudele imi spuneau ca nu e in regula sa ramin insarcinata tocmai in aceasta perioada, ca asta ma va afecta si mai tare, ma va obosi si mai mult, cu riscul de nu putea face fata, ca sa nu mai discutam de impactul asupra copiilor… Si totusi, eu ma agatam de ideea asta, eram sigura, sigura ca un copil (a fost sa fie doi) imi va rezolva toate problemele, ma va ajuta sa o iau de la capat.  Am ramas insarcinata ca o izbavire.

Am aflat de sarcina chiar din prima ei zi, am aflat de gemeni din prima saptamina, am fost consternata putin, fericita mult, inconstienta si senina tare. Din a doua saptamina am inceput sa ma vindec de toate, asa cum stiusem ca va fi. Cu un potop de lacrimi.

Eram constienta ca pling ca un copil din cauza fabricii de hormoni in care ma transformasem. Dar nu conta si nu incercam sa ma abtin. Plingeam cu un fel de placere, uimita de usurinta cu care vars lacrimi, bucuroasa ca le pot varsa, consecventa in lacrimare pina la sfirsitul sarcinii si un pic dupa. Eram o gheata murdara de noroi si fiecare suvoi de lacrimi lasa pe mine o dira curata, de sub care ieseam iar la iveala, putin cite putin. Si in fiecare piriias puneam cite o frustrare, cite o suparare, cite o fobie, pina nu a mai ramas nimic rau in mine.

Plingeam cuminte in fata dulapului, pentru ca nu mai incapeam in nimic, in cada pentru ca nu ma mai puteam ridica singura, in fata patului pe care Cristi nu il facuse, in bucatarie ca nu gaseam o cratita, in fata televizorului la toate filmele, cind citeam, la toate finalurile, fericite sau nu, plingeam ca un copil, ca ma dor picioarele, ca sunt uritica, ca nu mai pot merge, ca nu mai pot minca, de frica spitalului, de frica operatiei, ca ma amina doctorul inca o saptamina cu operatia, ca nu vine mama, ca vine mama, ca nu ma puteam decide in ce crisma sa merg cu Cristi, ca am ars mincarea, ca scapam tot din mina, ca darimam casa cu burta, ca am dat cu capul de tocul usii, ca ride lumea de mine…

Cristi ma gasea dupa o jumatate de ora bocind cu foc, singurica si ma lua iar si iar in brate si ma mingiia si imi spunea ce frumusica sunt si cum sunt eu Titita lui preferata:)

Putin dupa nastere s-au terminat si lacrimile. Zilele astea eram obosita si stresata, agasata si iritata si mi s-a facut dor sa vars o caldare de lacrimi din acelea, mari cit boabele de mazare. Cel mai bun detergent de suparare au fost lacrimile acelea. La sfirsitul potopului, suspinam exact ca si Tudorel si Victoras dupa cite o suparare mare in lumea lor micuta si adormeam fericita. Din lacrimile acelea rotunde si-au capatat stralucirea ochisorilor copiii mei…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *