Sute de oameni plus trei

Sute de oameni mi-au făcut ziua de ieri minunată. Au mişunat pe lîngă mine, preocupaţi de hărţile lor turistice, s-a înghesuit în mine pe la standurile din interiorul Comisiei Europene, s-au foit în jurul meu pe străzi, în pieţe, în clădiri. Ieri m-am simţit ca o picătură dintr-un val. Un val molcom, dar amplu, cu doar puţină spumă deasupra, curgînd alene spre ţărm. Unul din valurile acelea pe care îţi place nu doar să le vezi cum sclipesc metalic şi fluid, dar să le şi auzi şuşotind în curgerea lor spre mal, de care nu se sparg, ci pe care îl îmbrăţişează.

Mi-a plăcut să fiu o picătură din val. Aşa că azi mulţumesc sutelor de oameni care au fost val cu mine. Căci ce ar fi o picătură fără val? Poate o lacrimă, poate un strop atîrnând de o frunză; frumoasă, dar solitară. Ieri însă, m-am lăsat integrată şi m-am bucurat să fac parte din ceva mai mare decât mine.

Multe figuri, zîmbete şi expresii particulare vin acum spre mine din ziua de ieri. Trei dintre ele se disting: au fost micile sclipiri jucăuşe ale zilei:

Prima dintre ele este figura jovială a unui băiat care oferea explicaţii la standul privind bugetul Uniunii Europene din Comisia Europeană: ne oferea câte trei hârtii de câte 10 euro, deci o sumă limitată şi ne punea la dispoziţie cutii de carton purtând numele categoriilor de cheltuieli din bugetul UE, rugându-ne să alocăm această sumă limitată, după cum considerăm. La sfârşitul zilei, ei urmau să numere banii alocaţi şi să calculeze procente cu sumele alocate, pe care urmau să le compare cu alocările reale şi să publice rezultatele. Pe lângă exerciţiul frumos în sine, băiatul m-a întrebat de unde sunt. I-am răspuns. Reacţia lui a fost o mică nestemată a zilei de ieri:

Mi-a explicat, cu figura strălucind, de parcă ar fi întîlnit din întîmplare un prieten vechi, cum că suntem vecini.

Ok, mi-am zis, e de undeva din Europa de Est.

Ei, nu chiar vecini, revine el. Vecini, adică aşa… prin conexiunea specială pe care o avem. Şi mi-a repetat entuziast de cîteva ori despre conexiunea specială care ne face vecini… de suflet.

Băiatul era din Italia:) M-a făcut să mă simt veselă, conectată şi foarte încântată de … vecinătate.

A doua figură este cea a domnişoarei îmbrăcată în ie de la standul culinar al României din piaţa Schuman. Acolo, într-un scuar mărunt, erau înghesuiţe tărăbuţe cu tot felul de delicii culinare ale ţărilor din Uniunea Europeană. Iniţial nu am găsit nici un stand românesc, pentru că nu avea steag. Dar, la plecare, ochii mi-au căzut pe o familie cu copii care şedea la o măsuţă mâncând… mici cu muştar! Rapid, privirile mele au înregistrat încă trei cupluri care se delectau cu acelaşi rafinament culinar românesc. I-am întrebat de unde şi mi-au dat indicaţii cu amabilitate. Era chiar în centrul scuarului, cu două domnişoare simpatice îmbrăcate în ii, care se luptau preocupate cu un grătărel pe care sfârâiau micii noştri. Era coadă mare şi cosmopolită la standul românesc.

Am rugat domnişoara să îmi permită să fotografiez şi ea a pozat veselă şi sprinţară.

Mici cu muştar, pe farfurii de carton pătrat, în buricul Bruxelles-ului, printre clădirile impresionat de oţel, plastic şi sticlă ale Uniunii Europene: o experienţă absolut delicioasă şi de neratat.

În sfârşit, a treia figură a zilei de ieri este cea a chelnerului care ne-a servit la taverna din colţ. Seara, după plimbarea plină de emoţii de tot felul pe la instituţiile europene, am ieşit cu prietena mea la taverna de cartier, să bem un pahar de vin (sau două).

A fost foarte plăcut şi recomfortant. Şi ne-am hilizit şi chicotit ca bulele înţepătoare dintr-un şpriţ, ca reacţie la spectacolul de bună dispoziţie, flirt uşurel şi prospeţime pe care ni l-a oferit chelnerul nostru, un domn uscat de vreo 50 de ani, tot numai o mişcare şi o veselie.

Doream să comandăm al doilea pahar de vin, dar toată lumea în afară de noi era înăuntru, aşa că noi rămăsesem pe terasă, definitiv uitate. Am întors capul, am ridicat mîna şi am bătut uşurel cu unghiile în geam, unde chelnerul nostru servea pe cineva. A ridicat privirea, a zîmbit amuzat şi a efectuat o pantomimă vivace de iertare şi ”vin imediat, oh-la-la, cum am uitat de două domnişoare aşa de frumoase!” A venit şi a continuat spectacolul, mişcîndu-se de colo-colo, exclamînd, rîzînd, cerîndu-şi ostentativ iertare, făcîndu-ne complimente  şi, în final, pupându-ne pe obraji:))))))

Oameni, oameni. Tare vă mai iubesc.

Cu drag,

Sînziana

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *