Să te opreşti

Cînd am plecat, acasă era o primăvară capricioasă; 12-15 grade, uneori un pic de soare, alteori nori şi ploaie măruntă. Am plecat din primăvară. Am ajuns la Bruxelles tot în primăvară, aceeaşi primăvară. A trecut aproape o lună şi aici e aceeaşi primăvară: 12-15 grade, rareori soare, vînt, nori şi ploaie măruntă.

La Bruxelles abia au înflorit salcîmii. Liliacul este încă exuberant pe la colţurile străzilor, bujorii plesnesc din boboci, lalelele încep să încărunţească uşor şi parfumat, narcisele abia se apleacă, grele spre pămînt; omniprezenţi sunt rododendronii şi azaleele, înflorind aproape indecent, în zeci de culori, peste tot: nu doar în ghivece sau spaţii verzi, dar şi în lizierele de pe lîngă autostrăzi, în parcurile din oraş, în curţile oamenilor.

Mă trezesc aproape captivă în eterna primăvară bruxelleză. Acasă e cald. Vara se împinge nerăbdătoare peste oraş. Intuiesc lumea mea de acolo învîrtindu-se, contosionîndu-se, urmîndu-şi cursul grăbit, frenetic, împotriva universului, aliniată cu universul, în perpetuă mişcare, totuşi, ritmică, din nou şi din nou.

Iar eu stau în bula mea temporală; m-am oprit. Trec peste mine bucurii, tristeţi, nostalgii. Le las să mă îmbrăţişeze, le aştept să se termine, le las să mă poarte. Intuiesc un sens în oprire; nu am încă suficiente cuvinte pentru a-l descrie. Dar e acolo: să te laşi, să te abandonezi, să laşi lucrurile să se întîmple pentru tine.

Mă gîndesc la mine şi mare. Eu nu ştiu să înot. Cînd încerc să fac asta împotriva valului, corpul meu devine greoi şi lipsit de graţie, nemulţumit de efort. Îmi lipseşte capacitatea de a mă bucura pentru reuşita de a înainta cîţiva metri. Simt doar disconfortul. Cînd înot cu valul, înregistrez pe undeva satisfacţia măruntă de a simţi înaintarea; totuşi corpul meu e tot ezitant, foarte conştient de sine şi de stîngăciile lui.

Dar ştiu să plutesc. Cînd plutesc, corpul meu se aliniază cu apa. Şe aşează în ritmul apei şi o face natural şi uşor; există un declic mereu, ca un mic pocnet delicios în capul meu, atunci cînd trupul mi se aliniază perfect cu valurile. Nu mai există nici o tensiune, nici un efort. Cerul se răstoarnă molcom peste mine şi rămîn acolo, prinsă exact la graniţa dintre apă şi cer, una cu apa, una cu cerul, una cu mine însămi. Şi plutesc.

Acolo intuiesc sensul: nu în întîmpinarea valului, nu împreună cu valul, ci una cu valul şi cu cerul.

Ca o integrare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *