Praga noastra – jurnal de calatorie

Am facut-o si pe asta! Am incarcat in masina toti copiii, am umplut portbagajul de valize, ne-am inarmat cu suficienta (credeam noi, vai ce ne inselam!) rabdare si am pornit la drum. Spre Oradea intii. Unde am innoptat la o verisoara de a sotului, cu o familie superba. Doi baietei ne asteptau deja cu nerabdare si nu au fost necesare mai mult de cinci minute ca gemenii sa devina prieteni la catarama cu verisorii lor de gradul doi. In casa frumoasa si prietenoasa, cu baietii murmurind complice prin camera lor, cu verii stind de vorba in liniste la masa, inceputul aventurii noastre parea tare promitator.

Peste noapte, spre dimineata, cind se mijea de ziua, pe Victor, insa, incepe sa il doara urechea. Ufffff! Alerta maxima. L-am infundat bine cu medicamentele din farmacia noastra ambulanta, i-am captusit urechiusele cu casti si caciuli si…am pornit mai departe, ce era sa facem… Afara era soare, insa batea un vint taios si stiam ca pe la Praga ne va prinde si ploaia din urma… Prima oprire in afara tarii: Budapesta. Unde am ajuns cu nervii in pioneze. Ne-am ratacit de sapte ori prin Debrecen, cautind imaginara autostrada M35, trecuta pe harta Ungariei, dar inexistenta (na, e in plan, oamenii ce au zis, tot o sa o facem o data si o data, hai s-o trecem in avans pe harta; ce sa zic, pe principiul asta avem si noi vreo 2-3 autostrazi, ce ne mai obosim sa asteptam 20 de ani pina or fi gata, hai sa le punctam pe harta, ca da bine 🙂 Dupa ce ne-am lamurit si ratacit si gasit inapoi, am ajuns la Budapesta spre seara, extrem de nervosi; ne imaginasem ca vom avea timp macar citeva ceasuri sa vedem Budapesta… Dar na… Noroc de Victor care ne-a delectat cu un comentariu ce ne-a explodat in fata in hohote de ris interminabile: vorbeam de lamii, Victor preia din zbor si o trinteste, in stil propriu: “Si o sa iti intre o lamie in fuuuuuund si o sa te acre taaaaaaare de fund!”

A fost ok; tot am reusit, in ciuda oboselii groaznice sa ne montam si sa iesim la o plimbarica. Budapesta iti taie respiratia, e o capitala superba (deisgur, nimic nu se compara cu Praga, Praga noastra), asa ca ne-am propus ca urmatoarea iesire din tara sa fie acolo.

Baietii… erau fericiti. Se innebunesc dupa stat in hoteluri; au alergat pe strazile pavate ale Budapestei, s-au delectat impingind caruciorul Marei, spre bucuria noastra, au topait veseli pina la restaurantul in care am decis sa ne oprim. Acolo, Victor, ascultind limba straina, sesizind ca vorbesc in engleza cu chelnerul, isi face curaj si il intreaba mai soptit asa: “How are you?” (m-am gindit, zimbind in sinea mea, la Teacher Ina, de la ora de engleza).

Mara, cea mai senina zinuta din lume, a acceptat nebunia drumului si a sejurului nostru cu mare usurinta, cu gropite simetrice in obrajorii rotunjori, cu chiote de veselie la fiecare oprire, cu gingurit in plimbari, la restaurante, de dimineata si pina seara.

In sfirsit, dupa un somn bun, am plecat a treia zi, in sfirsit, spre Praga. Unde am ajuns iar spre dupa amiaza, pe vreme schimbatoare, cu vint puternic si innorari bruste.

Dupa excalamatiile extaziate ale baietilor (“Ce frumooooos e la hotelul nostru!”; nu era CHIAR asa de frumos, dar nu i-am contrazis), ne-am echipat din nou si am plecat spre centru. Cu metroul! Parca eram un cird de gisculite speriate si galagioase! Praghezii ne priveau ingaduitori, asa sunt praghezii, toleranti, ingaduitori cu turistii lor zapaciti! Ne-am oprit cu totii in gura metroului privind ingroziti spre scarile rulante de juma de kilometru care coborau cu o viteza ametitoare. Stateam si ne frasuiam cum sa ne facem curaj sa ne avintam pe scarile astea grabite, cu carutul Marei, cu baietoii, cu restul oamenilor, unul de o parte, altul de alta, baietii strins de mina, “HAI! ACUMA! Toti odata! sa nu o ia o jumate de carut inainte si restul sa ramina in urma!” Parasutele in spate, tragem aer in piept si… SARIIIIIIIM! Uf! Am reusit sa ajungem intregi pe scarile rulante (in spatele nostru era deja coada de oameni care asteptau sa ne facem vint ca sa paseasca si ei spre casele lor). Vintul/curentul ne vijiia pe la urechi, baietii chiuiau, eram imprastiati pe toata latimea scarilor, na…la Iesi nu e metrou, am sesizat noi la o bucata de vreme ca trebuie sa stam lipiti pe stinga si sa lasam culoarul drept liber ca sa poata cobori cei mai grabiti ca noi; ne-am descaltat noi de opinci pina la urma si am ris cu totii de provincialismul nostru.

In sfirsit, in metrou. Metrou TURBO, evident; oameni plictisiti si obositi, care se duceau amariti spre casele lor si care ne priveau (ingaduitori, na, ce sa zic!) si ne ascultau ciripeala grabita, strigatele de incintare ale baietilor, admonestarile mele inutile: “Sssst! Faceti liniste!” Pacat ca cehii nu inteleg niste chestii…de exemplu: “Mama, suntem sub pamint?” ; “Da, Tudor!”; “Pai si atunci de ce nu se vad radacinile copacilor?”

Ne-am alergat pe centru, pe linga Mustek, am respirat aerul boem, incarcat de istorie, de arta, pilpiind de soapte, fantome prietenoase, figuri privindu-ne gratios de pe cladirile pragheze, am agatat in drum pe Cirtita si pe Arici (imediat si despre asta) si am aterizat, in sfirsit, in paturile noastre.

Oameni din Paraga: la metrou, pe drumul de intoarcere, parlametam destul de agitati pe care parte a peronului sa stam. Cristi era convins ca pe stinga, se uitase pe un indicator, eu eram destul de nelinistita si as fi preferat sa intrebe pe cineva ca sa fim siguri. Un domn negru, in jur de 50 de ani, cu cicatrici in forma de raze pe fata, s-a apropiat de noi: ” Unde vreti sa mergeti?” ne-a apelat in engleza. “Cesnomoranska!”, zic eu. Domnul se uita la mine, cu ochi blinzi si voce calda, de negru din New Orleans asa, isi duce o mina la piept si imi spune: “E bine aici! Aveti incredere in mine!”. Agitatia mea a sfiriit incetisor ca o sticla de apa minerala, apoi s-a stins si m-a cuprins linistea. “Multumesc!” i-am spus zimbind senina…

Mai aveam de stat doua zile in Praga, afara era urit, pe Victor incepuse sa il doara urechea in ciuda picaturilor cu antibiotic, parca, parca isi itea capul si niste febra… M-a plesnit o depresie crunta, aproape de lacrimi, vroiam sa ma teleportez inapoi acasa, eram nervosi, obositi, nu reuseam sa realizez cit de fericiti erau copiii…

Asa ca, dupa o noapte dormita pe ghimpii nefericirii mele, m-am trezit cu dimineata in cap, pe la un sapte. Si am coborit singura jos, la restaurant, unde am ingurgitat vreo trei cafele foarte lungi, inasprite insa cu nesul meu, rezerva mea de energie, la purtator. Cu fiecare inghititura de cafea si lapte simteam cum se hotaraste in mine o liniste. Asta e, ce va fi, va fi, gasim noi ceva de distrat copiii in Praga noastra draga. Praga noastra ne iubeste, o sa ne scoata ea in cale vreun coltisor prietenos, raceala va trece si pina la urma va fi bine….

Am urcat in camera; Cristi ma astepta rabdator, pregatit sufleteste sa ia orice intimplare cu titlul de aventura. Afara era inca soare, asa ca ne-am echipat rapid si am luat-o la goana (cu masina, desigur si cit de goana se poate intr-o Praga de miercuri dimineata) spre gradina zoologica. La zece minute dupa ce am ajuns acolo a inceput ploaia. O ploaie marunta si rece, de sfirsit de septembrie. Am grabit pasul, spre pavilioanele animalelor o bucata de timp; la un moment dat insa…ne-am surprins privind unul la altul si am inceput sa ridem: “Ori la bal, ori la spital!”, ne-am zis unul altuia si s-a ivit intre noi doi o complicitate dragastoasa: “O scoatem noi la capat!” Asa ca am trecut pe la maimute, in habitatul lor maruntel, calduros si umed si am vazut babuinii cu fundul rosu, urangutanul si macacii; i-am privit si de pe dinafara, la geam, unde venisera si ei, de partea lor sa vada ce animale mai colinda prin gradina zoologica dinspre partea noastra. Au gasit acolo, macacii, doi baietei lipiti cu nasul de geam. Si s-au gindit sa faca cunostinta; drept urmare un maimutoi a facut o saritura scurta si PAC! s-a lipit cu nasul de geam, drept in fata baietilor si si-a pus labutele pe miinile lor; pot sa jur ca l-am surprins mustacind sugubat: “Na! Ca i-am speriat si pe astia!”

Ei si uite asa, am colindat aproape toata gradina zoologica, la pas, catinel, pe la papagali, pasarile flamingo, elefanti, reptile, rozatoare, zebre si tot felul de alte animale. Dupa ce vizitezi centrul istoric al Pragai, dupa ce termini de punctat bisericile, orologiul astronomic, pietele, podul Carol, Prazsky Hrad, Gradina Zoologica e de bifat cu siguranta; nu se compara cu nimic din ce am vazut prin tara. Ma rog, prin tara nu pot zice ca am vazut gradini zoologice, ci, mai degraba, spatii de chinuit diverse animale…

Ne-am intors la hotel cu obrajii rosii, obositi si cam fericiti. Asa ca i-am culcat fara mofturi pe copii, Cristi a primit bilet de voie sa plece la colindat Praga noastra pina seara, iar eu am ramas sa caut pe Facebook o prietena pe care nu am mai vazut-o din copilarie, ca sa o rog sa imi faca rost de o reteta pentru antibiotic. Pentru Victor, pe care incepuse sa il doara si capul…

Oameni din Praga ar trebui sa se numeasca urmatorul meu post:) Cornelia e unul din ei. A fugit de la serviciu, a facut rost de reteta si ne-am intilnit rapid, la etajul doi al unui mall plasat minunat de bine linga hotelul nostru.

Fain la mall. Mi-am luat copiii la purtator si m-am gindit si eu ca omul cu scaun la cap sa ii zvirl in mall, ca sa nu ii mai expun la vintul si frigul care bintuiau orasul. Ei si ce credeti? Unde am gasit eu spatiul de joaca din mall? La etajul doi…pe terasa mallului…in plin aer liber… Na, ce era sa fac acum, i-am lasat vreo trei sferturi de ora sa isi coaca iar obrajorii in vint si frig, cit m-am intilnit si am mai schimbat impresii cu prietena mea sufletista. Dupa care ne-am infundat buzunarele de bomboane de pe la un stand cu bunatati si am incheiat ziua in tromba.

In ultima zi intreaga de Praga cu copiii, Cristi, inspirat, a fost cel care a facut traseul: delicios! Si de neuitat!

Intii o noua tura de plimbare prin vint si ploaie la Visehrad. Unde am vizitat o biserica frumoasa. Cu baietii de mina, ne-am plimbat pe la altarele specifice si am admirat statuetele, tablourile, am depanat povesti cu Iisus si Fecioara Maria, am vazut si explicat despre confesionale. (Acasa, la Bacau, Victor ii explica lui Muni, bunica: “Muni, si am vazut acolo un fel de casute si acolo sta un om pe o parte si un om de al lui Dumnezeu pe partea cealalta si omul ii spune omului lui Dumnezeu cele mai mari minciuni ale sale!!!”… “Victor! Cele mai mari SECRETE!”, il admonestez rizind; “A, da, cele mai mari secrete!”) Ne-am oprit indelung la o copie dupa Pieta… Victor ne-a intors din drum: “Vreau sa mai vad o data statuia cu mama care il tine pe Iisus in brate…”

Oameni din Praga… Un domn trecut de 50 de ani, grizonant, elegant, cu figura de evreu, se apropie de noi: “Doamna, sunt atit de draguti copiii dumneavoastra! Sa fiti sanatosi!” Am stat un pic de vorba; parintii lui erau din Iasi, familie de evrei, mutati in Israel, unde el isi petrecuse toata copilaria si toata viata. La iesire m-a mai oprit o data si mi-a spus cu un glas blind si dulce, cu oarecare melancolie, cu un dor in voce: “Stiti, doamna, eu n-am mai auzit copii mici vorbind romaneste!”

Biserica era picatata art nouveau; Cristi vine si ma anunta: “Pai, stii? IN cimitirul de linga e ingropat Mucha!” Asa ca am plecat si prin micul si elegantul cimitir, in vizita. A fost palpitant pentru baieti, am ales sa le spun eu treaba cu cimitirul asa, destul de franc. Suna sinistru, dar au fost incintati! (“Muni, stii, am fost intr-un loc unde erau ingropati oameni adevarati!”) Ma gindesc totusi ca a fost o experienta educativa. Au invatat ca in cimitir trebuie sa nu faci galagie, caci deranjezi mortii si omaenii care vin sa se gindeasca la ei si s-au plimbat printr-un spatiu placut, in care moartea nu e sinistra, asa ca si-au mai pus la spate unele spaime care ii bintuiau. Pe drumul spre casa, in Romania, Tudor m-a chestionat atent despre bunicii mei. Stia, dar a vrut sa isi confirme ca unul din ei nu mai este. Si mi-a cerut senin sa il duc si pe el in locul unde e ingropat bunicul meu care nu mai este, caci vrea sa il vada… Sigur ca da, baietelul meu! Bunicul meu ar fi fericit sa te cunoasca de pe unde o fi fiind sau nefiind el…

Hai, sus in masina, ca avem o surpriza pentru voi! “O surpriza, adica un secret?”; “Pai, e o surpriza secret!”

Am colindat inca vreo trei sferturi de ora cu masina prin centrul Pragai (HM!), am oprit un pic cu spatele masinii intr-un zid, noroc ca avea o tencuaiala dintr-un soi de rigips, asa ca a fost zgomotul mare, insa masina in regula (peretele nu, s-a ciobit o leaca asa, un ceh o sa ne cam injure) si, in sfirsit, am ajuns la intrarea spre Dealul Petrini. Am urcat cu funicularul pina sus, in virful dealului, am respirat aerul ud si parfumat, de pamint, de frunze, de flori si muguri si am bagat copiii in labirintul oglinzilor. Stiam ca o sa le placa. Eu m-am postat cu Mara la iesirea din labirint, Cristi a intrat cu baietii. Liniste. Vreo 3 minute. Dupa care am inceput sa aud chicotelile, risetele infundate intii, apoi hohotitoare, in cascade de clopotei, tipetele, pasii mici alergindu-se prin oglinzi: “Mama! te vad!” Zbang! Eram doar eu intr-o oglinda! “Mama! unde esti?!”; “Uite-ma!” Zbang! In alta oglinda… Am auzit ca tata era un pitic gras cu aparat foto la git si ca ei aratau ca niste monstri in oglinzile care deformau, i-am ascultat grabindu-se sa povesteasca ce minunat a fost: “A fost o MARE AVENTURA!”, striga Tudor.

Eu si Cristi rideam de bucuria lor. Am coborit dealul, ne-am mai oprit in drum la o expozitie de picturi fantasy. “Am vazut un berbec care avea multe parti de om, mama!” si, cam tirziu, dar fericiti, inapoi la hotel.

A fost rindul meu sa ies sa simt pulsul centrului. N-am avut timp prea mult. Am baut niste cafele cu sora-mea si prietenii, am tras o raita rapida sa cumpar plusurile cu personajele din cirtita si sa gasesc o librarie cu carticele cu cirtita si m-am intors.

Hm… Cirtita. Krtek. Ne-am indragostit de micuta cirtita de acum 6 ani de zile, cind am fost pentru prima oara in Praga, in luna de miere… Un personaj de desen animat; de pe vremea lui Lolek si Bolek, a Iepurasului si lupului Nu Zait, nu Pagadi, a Mihaelei, Balanel si Miaunel! Cu diferenta ca cehii, mindri oameni, lipsiti de complexe, toleranti, au facut din cirtita un simbol national.

Exista in fiecare mall evenimente dedicate Cirtitei, exista in fiecare librarie sau magazin de jucarii un stand special pentru Cirtita si prietenii ei. Noi iubim Cirtita asta din suflet; toti!

Praga noastra dulce e plina de simboluri construite de cehi. Musteste Praga de Mucha, se plimba melancolic Kafka pe caldarimul pavat, pe stradutele inguste, sub cerul acoperit de literele lui, bintuie Golem prin cartierul evreiesc, pe podul Carol indragostitii isi unesc degetele frematind de emotie, pisicile se iubesc pe acoperisuri, pestii inghit orasul in pintece umflate, colorate, comunismului i se opune cu mindrie rezistenta surda, capoasa a cehilor, tancurile rusesti pleaca inapoi, revolutia lor, tancurile rusesti isi pierd reperele pe strazile pe care populatia a inversat tabliile cu numele strazilor…

Intre timp Cristi reusise sa abandoneze crisparea de a iesi cu trei copii in mall. Am ajuns la hotel pe la 9 jumatate seara si am gasit un sot senin, cu Maruta vesela in brate si baietii sarind in sus si vorbind exaltati unul peste altul ca s aimi povesteasca despre naveta spatiala in care i-a dus tata la mall!!!!!! Si-au pus ochelari acolo si au impuscat scheleti si extraterestri si au zburat cu naveta in spatiu (Victor, spre Cristi, cind naveta s-a ridicat si monitorul i-a afisat spatiul: “Tata… Noi mai suntem in mall?”) Am schimbat locurile cu Cristi, am ramas sa culc copiii si ne-am reintilnit prin noapte, soptind incintati: “A fost frumos! Copiii au fost ATIT de fericiti!”

Dimineata, obositorul drum inapoi spre casa…

Prea obositor, dar cu inimile pline si cu parerea de rau ca a durat atit de putin: “Mama, noi cind mai venim la Praga, vreau sa stam 6 ZILE INTREGI!” Promit ca asa o sa facem…

Am ris fericiti unul spre altul: “Nu-i asa ca suntem tari? Am facut-o si pe asta! Si…una peste alta, in ciuda vintului, frigului, racelii, aducem inapoi acasa trei copii sanatosi tun!” Cred ca am descoperit reteta pentru ca baietoii sa nu mai raceasca: cum le apar semnalele de raceala, fuguta afara la vint si la frig si la ploaie! Mai trintim niste risete, alergaturi, ciorbe calde si dusuri fierbinti si …gata! Sau mergem la Praga.

Praga noastra.

2 thoughts on “Praga noastra – jurnal de calatorie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *