Părintele (ne)bun

Şi ce ar fi dacă aş zice, pur şi simplu, adevărul? Dacă aş arunca furioasă cu adevărul acesta în toată invazia de roz bonbon şi mov unicorn care scaldă (pre)concepţiile despre parentaj? Aş fi un părinte (ne)bun? Ia să vedem:

Adevărul e că: E GREU! Ai senzaţia că vei şti ce şi cum, că te-ai informat suficient, că vei folosi mereu cuvintele corecte, emoţiile corecte, gândurile corecte; că nuuuuu, pe tine NU te va cuprinde furia când ”your spoiled little brat”, ca să zic aşa, va purcede, rând, pe rând, în ordinea cronologică a vârstei, la a: se da cu fundul de pământ, a refuza sistematic timp de sute de dimineţi să se spele pe dinţi, să îşi strângă lucrurile, să doarmă, să facă pipi ÎN vasul de toaletă, nu PE LÂNGĂ vasul de toaletă, a-ţi răspunde că nu are chef de primit ordine şi că nu îi faci tu reguli, că refuză să facă teme, că nu vrea să te lase în pace, a vorbi urât cu frate-său sau a-l bate etc. Nu, tu NU te vei înfuria, nu vei rosti vorbe nepotrivite, îi vei explica mereu cu calm, îi vei oferi EXACT proporţia necesară de libertate, responsabilizare şi reguli sau limite, astfel încât copilul tău NU va ajunge în veci în aceste scenarii de groază. Şi chiar dacă va ajunge din timp în timp, punctual aşa, tu vei şti EXACT cum să procedezi ca să îi oferi o dezvoltare emoţională PERFECTĂ.

Copilul tău va fi copilul perfect, ce se va transforma în adultul armonios, iar tu vei sorbi dulceaţa parfumată a roadelor tale în fiecare moment şi vei contempla, calm şi senin, la bătrâneţe, o carieră împlinită şi perfectă de părinte.

Ce ar fi dacă ţi-aş spune: ”bullshit!”?

De fapt, ce se va întâmpla e că o vei da în bară zilnic; că te va apuca depresia, disperarea şi furia de multe ori; că vei spune vorbe nepotrivite, că vei urla în sinea ta sau nu de neputinţă şi oboseală; că vei visa la ore de singurătate în care să nu auzi ”mama!” din cinci în cinci minute, inclusiv sau mai ales când eşti pe budă; că vei face mâncare în silă, pentru că nu ai chef de făcut mâncare, ci de citit o carte; că vei privi cartea cu jind şi furie, pentru că degeaba eşti în concediu, în jurul tău NU e linişte şi nu te poţi concentra la citit; că vei crăpa de ruşine în diverse contexte sociale şi te vei înfuria rând pe rând pe copil, pe tine şi pe privitori. Hai, curaj… Mai adăugaţi voi, ştiţi despre ce vorbesc.

E greu, da? Să nu care cumva să crezi că nu e greu!

Merită toată nebunia?

Un frate vine la mine şi mă roagă frumos să ridic interdicţia de a merge la ştrand a celuilalt frate (o primise cu ciudă şi durere de la mine, îi urlasem că nu am obligaţia să îl duc la ştrand, că nu vreau, refuz să fac asta când sunt aşa de nerespectată şi călcată în picioare şi copilul se înfuriase, apoi plînsese şi acceptase; nu mă rugase să ridic limita, deşi eu abia aşteptam; ba chiar îmi spusese el, cu gura lui, că avea nevoie de asta, că înţelege cât de rău m-a rănit şi că ştie că e nevoie de limita asta şi e trist pentru asta, dar are nevoie (!!!!) de limita asta). Dar celălalt frate vine şi mă roagă frumos să ridic interdicţia; îmi zice că el se plictiseşte fără fratele lui; că ştie că sunt supărată, dar că mă roagă el frumos să îl iert de data asta; că el şi fratele lui se joacă împreună frumos şi că vor avea grijă să îmi lase şi mie nişte spaţiu personal.

În altă zi am implorat timp pentru a termina o lucrare. Am primit îmbrăţişări, mângâieri şi… timp: 10 ore în care nici un copil nu m-a strigat; miraculos, nici o ceartă; şi-au făcut de mâncare unul altuia, cei mari celei mici; un pic de dezordine prin casă, nimic spectaculos. Doar atât: 10 ore de singurătate şi concentrare într-o casă mustind de trei copii. Îmbrăţişări şi pupici la culcare; timp special cu ei a doua zi.

Şi fetiţa de patru ani care îmi cere să îi spun la culcare povestea cu poiana zînelor sau povestea cu cordonul iubirii, despre care voi povesti altă dată.

Şi altele. Puţine şi aparent mărunte. În realitate grele şi atîrnînd de strălucire.

Merită.

Dar de la mine nu vei primi doar lista lucrurilor pentru care merită şi e minunat.

Părintele (ne)bun are de dat compasiune şi înţelegere necondiţionată (aşa, ca parentajul bun) pentru tine, următorul părinte (ne)bun.

2 thoughts on “Părintele (ne)bun

  • Ma inscriu cu tot alaiul de povesti la categoria parinte (ne)bun. Aduc cu mine si lista de “merita”, cu mentiunea “dar e greu frate!” Cred ca un parinte care a indraznit sa rosteasca cu glas tare (chiar daca nu l-a auzit nimeni) “in acest moment imi urasc copilul” are mai multe sanse sa fie un parinte minunat, bun, empatic decat unul care traieste in negare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *