Părintele (ne)bun şi crizele de furie sau ”Să nu uităm de la cine ştim să răbufnim!”

Criza de furie este eterna provocare a părintelui (ne)bun.

Părintele bun nu are o problemă majoră cu criza de furie; pentru că el şi-a făcut conştiincios temele de părinte bun, a citit forumurile, a asimilat teoriile comportamentale, a încercat cu CONSECVENŢĂ instrumentarul de aplicare a regulilor şi a constatat mulţumit, că rezultatele validează teoriile: copilul lui ARE nevoie de reguli clare, de norme bine implementate de comportament, el se CONFORMEAZĂ regulilor fără să comenteze, nu urlă, nu zbiară, nu sfidează autoritatea parentală (şi nici o altă autoritate, de altfel) şi pare destul de mulţumit.

Însă părintelui (ne)bun nu îi iese treaba asta… El asistă neputincios la crizele de furie şi insubordonare ale copilului său, la sfidare şi refuz consistent şi insistent. Nu poate fi consecvent în aplicare de ”consecinţe” pentru că simte că aceste consecinţe sunt nişte pedepse, simte că se află într-o luptă de putere cu propriul lui copil şi NU VREA SĂ SE LUPTE CU COPILUL LUI.

Părintele (ne)bun se întreabă, deseori, dacă nu cumva REGULA faţă de care protestează copilul nu e NEBUNĂ. Şi, de multe ori, ajunge să creadă că da… Dar teoriile, forumurile, sistemele îi spun altceva. Aşa că părintele (ne)bun se întreabă dacă nu cumva trăieşte o realitate schizofrenică. Îl doare…

Părintele (ne)bun ştie sau nu ştie că răbufnirea zgomotoasă, sfidarea, refuzul consistent sunt ARME cu care omul e înzestrat natural de la naştere. Nu sunt arme de atac, însă. Ci de APĂRARE. Omul are scrisă în gene libertatea de a decide pentru el însuşi. Nu învaţă libertatea asta de la 18 ani. O are de la naştere. Şi are în arsenal şi armele potrivite pentru a-şi apăra această libertate fundamentală.

Ori de câte ori urlă un copil, el o face pentru a protesta faţă de îngrădirea libertăţii lui fundamentale de decizie asupra lui însuşi. Poate ar trebui să îi ascultăm, măcar uneori; să ne oprim o clipă, din înălţimea discernământului nostru de adulţi, să vedem dacă nu cumva e legitim protestul. În loc de asta, asimilăm un sistem de norme şi normative privind educaţia copilului; un sistem care ne învaţă, în principiu, cum să îi facem pe copiii noştri să accepte regulile fără să mai comenteze. Să se conformeze. Să îşi asume reguli care nu sunt ale lor. Sau… să suporte consecinţele…

Şi cresc copiii noştri… cresc… ajung adulţi care acceptă regulile fără să comenteze. Judecă regulile în capul lor, dar nu comentează… Adulţi care nu mai ştiu să urle.

Şi noi, părinţii lor, cei care i-am învăţat acceptarea sistemului, conformarea şi adaptarea la sistem, noi, părinţii lor BUNI, îi privim pe adulţii aceştia şi îi întrebăm, uimiţi: ”De ce nu urlaţi? De ce nu ieşiţi în stradă?”

Copiii părinţilor (ne)buni nu zbiară ca să ne înfrângă, şantajeze emoţional, ca să ne facă să cedăm în faţa dorinţelor lor. Copiii părinţilor (ne)buni zbiară pentru că ÎI DOARE!

Să nu uităm de la cine ştim să urlăm! Să nu uităm cine ne-a învăţat să zbierăm când nu mai suportăm reguli stupide. Să nu uităm de la cine învăţăm să gândim şi să contestăm individual sisteme opresive: nu, nu de la părinţii (ne)buni; de la COPIII LOR!

Dacă există părinţi (ne)buni în stradă zilele astea, vă rog, vă rog nu uitaţi că vreţi/vrem şi un SISTEM DE EDUCAŢIE care să permită potenţarea individuală şi exprimarea libertăţii individuale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *