Liniste

Ma haituieste o permanenta sfirseala. Intre copii, casa, serviciu, scoala de soferi, doctorat nu mai am timp nici macar sa ma deprim, nu-mi permit luxul depresiilor, desi imi dau tircoale cu insistenta. Incep sa ma irit. Se pare ca oboseala e starea mea permanenta, iar Cristi “beneficiaza” din plin de starile mele, cu rabdare, cit l-o mai tine rabdarea…

Ca sa nu ma lungesc prea mult cu eterna lamentare, nu mai gasesc nimic care sa imi faca cu adevarat placere, pina la punctul la care nu ma mai pot bucura nici macar de nazdravaniile baietilor mei.

Incercind iar si iar sa ma remontez, am descoperit cu uimire linistea.

Simbata am ramas singura acasa, le-am facut o baie lunga si fierbinte copiilor si apoi i-am culcat, mi-am schimbat asternutul si m-am bagat in pat. M-am cuibarit bine sub pilota de puf, intre cearsafurile care miroseau placut a sapun si, inainte de a ma apuca de citit un roman usurel, m-a traznit linistea. Am pus cartea jos si am ascultat. Auzeam foarte vag respiratia baieteilor si… atit. M-am lasat cotropita lenes de liniste. A coborit in mine usor, usor, ca un cearsaf de matase, alintindu-ma, aromindu-ma, adormindu-ma. Am zimbit cu adevarat pentru prima oara dupa mult timp.

Duminica la prinz am regasit-o asteptindu-ma acasa. Toti baietii dormeau. Eu, pe canapea, zimbeam cuminte ascultind zgomotele somnului lor, un mic mieunat, un mic sforait, un oftat, trei respiratii batind ritmul linistii din casa mea.

Si mi-au fugit depresiile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *