Egoismul e o virtute

Am mai zis si in postul anterior si o mai zic o data: Miclowan ma inspira (vezi blogul).  Ultimul lui comentariu atinge un subiect care mi-a dat batai de cap intr-o vreme si la care ma mai gindesc inca: egoismul.

Egoismul in afaceri:

Stim deja, prea bine (sper), teoriile liberailor clasici si ale urmasilor lor de tot felul (neoclasici, neoliberali, libertarieni) referitoare la egoismul ca virtute. Din egoismul omului de afaceri se naste bunastarea societatii, spun ei. Mecanismul este simplu, logic si extrem de frumos pentru ca e fara cusur: incepi o afacere si vrei sa te imbogatesti. Iti urmaresti interesul propriu si profitul si actionind in aceasta directie muncesti de iti sar capacele pentru a-ti creste afacerea. Cresterea afacerii tale presupune cresterea numarului de locuri de munca pe care le oferi pe piata muncii. Angajezi oameni. Egoismul tau a bagat salarii in buzunarele unor someri. E bine, nu?

Mai departe: cresterea afacerii tale presupune angajarea nu numai de someri carora le platesti putini bani, ci si cresterea veniturilor salariale pe care le oferi oamenilor care au fost alaturi de tine in afacere de la inceput, specialisti care au crescut si s-au specializat odata cu afacerea ta si de care ai nevoie pentru a progresa. Acestor oameni le platesti o gramada de bani ca sa ramina la tine. Iar e bine.

Pe masura ce afacerea creste, este nevoie sa treci de la faza de extindere a factorului munca la extinderea factorului capital pentru a creste productivitatea. Asta inseamna ca o sa investesti in tehnologie si in capitalul uman; o sa oferi specializare oamenilor tai, poate o sa investesti in cercetare stiintifica. Si asta e extrem de bine. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca prosperitatea firmei tale va crea locuri de munca si fluxuri de capital in aval si amonte de afacerea ta, in stinga si in dreapta ta. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca platesti si impozite la stat, si valoarea absoluta a sumelor pe care le platesti e din ce in ce mai mare, ceea ce inseamna ca versi inapoi in societate o gramada de bani.

Egoismul in viata personala:

Evident, o sa fie o expunere subiectiva aceasta, pentru ca intotdeauna trebuie sa te raportezi la tine insati ca sa afli cite ceva si despre lumea care te inconjoara.

Mi s-a intimplat de multe ori sa fiu deprimata pe varii motive. Si in acelasi timp cu depresiile mele, mi s-a intimplat sa fiu abordata de prieteni dragi aflati in dificultati emotionale ei insisi. La un moment dat am realizat ca nu ii pot ajuta, ca nu pot fi alaturi de ei, ca nu pot empatiza cu suferintele lor decit daca am eu disponibilitate sufleteasca pentru asta. Si asta a insemnat ca eu trebuie sa am intii grija de depresia mea. Daca eu sunt suparata si centrata pe supararea mea, nu am cum sa ajut pe altii, nu?

Asta se aplica in orice domeniu al vietii personale. sacrificiul de sine in favoarea altcuiva nu e o dovada de altruism. pentru ca nu faci in felul asta decit sa te distrugi pe tine si sa devii incapabil de a mai fi de ajutor altcuiva. Si asta nu e bine.

Bine, acuma depinde si de dimensiunea problemei tale si de dimensiunea problemei celuilalt. Dar asta e o alta discutie, e legata de costul de oprotunitate si o sa o abordez altadata.

Sa zicem ca sunt ma simt slabita, ametita, nervoasa, e ceva in neregula cu organismul meu. Pe de alta parte, copiii mei au nevoie de pantaloni noi. Ce fac? Nu, nu ma sacrific pentru a cumpara pantaloni. Sacrific pantalonii si ma duc sa vad ce e cu mine. Asta pentru ca baieteii mei mai au nevoie de mine inca vreo 20 de ani de aici inainte. E nevoie sa fiu sanatoasa si puternica, vesela si rabdatoare pentru ei. Asa ca am grija de MINE. Pantalonii copiilor mei pot folosi o luna- doua si sunt dispensabili. eu, insa, le sunt indispensabila. O mama obosita, nervoasa si ponosita nu le poate fi de mare ajutor, ba chiar le poate face mult rau si pe termen foarte lung…

Cind erau mici, copiii mei mitiiau ca orice alti copii, noaptea sau ziua. Nu fugeam la ei cu sufletul la gura. I-am mai lasat sa mitiie cite un pic pina la ora de masa pe care o stabilisem eu sau pina la ora la care am stabilit ca trebuie sa se trezeasca. Nu am dormit in pat cu ei, i-am lasat sa cada si sa se loveasca, i-am lasat sa umble pe jos inca de pe vremea cind erau doua ghemotoace care abia incepeau sa se tiriie, i-am lasat sa fie luati in brate si pupati de catre toti prietenii mei, fara sa imi fie teama de lacrimi, virusi, microbi, zgirieturi etc. Am sacrificat linistea momentana pe care ti-o da adormitul copilului prin leganare, lasindu-l sa plinga putin si sa adoarma singurel. Si mai am multe de spus despre cum mi-am educat copiii, suficient de strict in privinta luatului in brate, adormitului si mincatului. Am fost egoista. Am vrut sa am LINISTE pentru mine si sotul meu si am vrut spatiu personal pentru mine si sotul meu. Si le-am obtinut. Pe deasupra am doi copii fericiti, sociabili, suficient de imuni la microbi si virusi, veseli si jucausi, pentru care e realmente o placere sa mearga sa faca nani singurei si sa stea la masuta lor caraghioasa sa manince cu labutele lor micute si sa se minjeasca peste tot:)

Ca sa rezum expunerea asta… In centrul universului tau (constituit din viata ta si din toti oamenii care iti ating viata intr-un fel sau altul) stai TU. Fara tine, universul tau se prabuseste. E o virtute sa fii egoist si sa ai grija de tine. Esti soarele universului tau sau o steluta pe cerul altora si trebuie sa fii suficient de stralucitor ca sa iti luminezi propriul univers si ca sa ai putere sa mai atingi cu stralucirea ta si alte lumi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *