Didi şi frica de ÎNTUNERIC

Didi, pinguina roz, miji ochii şi încercă să desluşească ceva în întunericul din camera ei. I se păruse că aude CEVA. Un fîşîit, o şoaptă, ceva alunecător, tîrîindu-se spre pătuţul ei, ceva ÎNGROZITOR! Ciuli urechile. Da, clar se auzea CEVA. Parcă dinspre uşă… Nu, parcă dinspre geam!  Didi simţea cum o cuprind transpiraţii reci şi cum aripioarele ei înţepenesc de FRICĂ. Era trează de-a binelea de acum. Ar fi zbughit-o din patul ei spre camera mamei, dar cum? Cum, cînd acolo, lîngă uşă, era ceva teribil, iar fîşîitul de lîngă pat devenea tot mai clar?

“Ce să mă fac?”, se întrebă disperată. Îşi adună puterile să ţipe tare, însă sunetul nu vroia să iasă, se blocase pe drum, pe acolo, iar creaturile acelea oribile se apropiau tot mai tare! Didi se foi încet, încet, încercînd să se acopere cît mai bine cu păturica. Sub păturică era în siguranţă. Însă pînă dimineaţă mai era mult, tare mult şi Didi se gîndea cu groază la timpul care mai rămînea pînă cînd vreo rază blîndă de soare ar fi alungat monştrii înfricoşători. TREBUIA să facă ceva!

Ascultă cu atenţie, concentrată, întunericul din jurul ei. Era o linişte apăsătoare, în care fîşîitul acela picura greu, tot mai clar, tot mai aproape.

“Şi dacă ajunge pînă la mine? Dacă vine pe marginea patului? Doar păturica mea mă mai desparte de creatura asta!”

Didi, tot mai disperată, îşi adună toate puterile şi împinse afară cu putere strigătul ce îi apăsa pieptul:

“MAMAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!”

Acum, că în sfîrşit îşi găsise drumul, strigătul ieşi afară tumultuos, aprig, îngrozit.

Într-o clipită, casa se umplu de lumină şi de sunete. Mama şi tata săriseră din pat şi se împiedicau unul de altul în încercarea de a ajunge mai repede la ea. Treziţi brusc din somn, se speriaseră şi ei şi strigau tare prin casă:

“Ce s-a întîmplat? Didi! Vin! Vin acum!”

Licu sărise şi ea din pat şi începuse să ţipe înspăimîntată. Uşile se trînteau una după alta, mama intră din greşeală în baie, tat fugi năuc spre bucătărie.

“A visat urît! Calmaţi-vă! A fost doar un vis urît!”, strigă mama, departe de a fi calmă.

“Dragă, tu fugi la Licu!”, mai aruncă ea peste umăr.

În sfîrşit, tata ajunse la Licu şi o cuprinse în braţe şoptindu-i vorbe calde, iar mama se repezi la Didi mîngîindu-i cu blîndeţe fruntea:

“Draga mea, a fost doar un vis urît! Linişteşte-te! Sunt aici, lîngă tine! Şi rămîn aici pînă adormi… Puiul mamii, te-ai speriat!”

Didi se cuibări lîngă mama. Era cald şi simţea cum o toropeşte somnul. În casă se făcuse iar linişte. O linişte dulce de data asta, fără sunete înfricoşătoare. Lumina de pe hol rămăsese deschisă şi Didi, chiar înainte de a adormi, văzu cu coada ochiului punga de la bonboanele pe care le mîncase ieri. Era aruncată pe jos şi se legăna în bătaia unui curent: “Fîş, fîş, fîşşşşşşş…”

A doua zi dimineaţă, Didi şi Licu se îmbrăcară vesele şi porniră spre Poiană. Dormiseră bine, legănate în visele lor de apropierea caldă a braţelor mamei şi tatălui lor. Părinţii lor le urmau cam împiedicaţi. Aveau cearcăne şi căscau în continuu.

În Poiană, fetele fugiră chicotind spre prietenii lor. Aricilă şi Motănilă deja construiau un castel din beţişoare, iar Muţi ronţăia fulgi de porumb din punguţa ei specială.

Doamna Şoricica se îndreptă elegantă spre părinţii lui Didi.

“Bună dimineaţa! Dragă Domnule, stimată Doamnă, plănuiesc să duc copiii într-o drumeţie mîine şi am nevoie de acordul dumneavoastră pentru a petrece o seară lîngă un foc de tabără. Vom prăji pîine pe băţ şi vom dormi la cort!”

“Ah, Doamnă Şoricica! E o idee minunată! Doar că…” şopti necăjită mama lui Didi.

Doamna Şoricica îi privi pe amîndoi pe rînd, cu atenţie.

“S-a întîmplat ceva?” spuse ea cu blîndeţe. “Păreţi…obosiţi, dacă îmi permiteţi observaţia.”

“Nu am prea dormit azi noapte… Ştiţi… Didi se teme de Întuneric… Nimic din ce am încercat nu a funcţionat! Nu înţelegem ce se întîmplă. Pînă acum cîteva luni nu am avut aceste probleme… I-am explicat că nu are de ce să se teamă, i-am pus chiar şi o lampă de veghe… Cumva…parcă nu ne crede că nu există monşti…”

“Oh… Dar desigur, monştrii EXISTĂ!” spuse răspicat Doamna Şoricica. “Vă doresc o zi uşoară!”

Şi cu aceasta, se întoarse pe călcîie şi plecă dreaptă şi demnă spre Poiană.

Mama şi tata se uitară unul la altul consternaţi.

“Dragă, pot să jur că uneori Doamna asta Şoricica e… ah! Nu vreau să spun ceva urît. Uneori NU o înţeleg!”

“Da, dragă… uneori e…CIUDATĂ!”, spuse şi Tatăl cu năduf şi plecară amîndoi, bodogănind, spre casă.

Doamna Şoricica curpinse mulţumită Poiana cu privirea. Copiii erau veseli, cooperanţi şi zglobii.

“Bun!” rosti ea pentru sine.

Plecă spre căsuţa ei şi se întoarse după cîteva minute cărînd în braţe tot felul de lucruri, după care începu să lucreze cu concentrare. Copiii nu o băgară în seamă la început, însă pe măsură ce Doamna Şoricica decupa, lipea şi începuse să înalţe ceva ce aducea a cort, copiii se adunară în jurul ei curioşi, observînd-o în tăcere.

După ce termină, Doamna Şoricica se ridică, îşi îndreptă cutele rochiei, îşi aşeză o şuviţă rebelă pe frunte, îşi drese glasul şi li se adresă cu aplomb:

“Dragi copii, astăzi ne vom juca de-a…”, făcu o pauză şi toţi copiii ciuliră urechile “de-a ÎNTUNERICUL!”

Copiii se foiră.

“Întunericul ascunde multe lucruri fantastice şi noi le vom descoperi rînd pe rînd. Vom intra aici, în acest cort special construit ca să fie locuit pe întuneric şi vom asculta, vom privi, vom mirosi, vom gusta şi vom pipăi întunericul.”

Copiii se agitară veseli şi curioşi. “Oare cum o să PIPĂIM întunericul?”, se întrebă Aricilă.

“Oare ce gust o fi avînd întunericul?” gîndi Motănilă lingîndu-şi mustăţile.

Se inghesuiră cu toţii la intrarea cortului. În afară de Didi, care rămase pe loc, agitată, cu lacrimi în ochi.

“Desigur, spuse Doamna Şoricica, eu intru cu voi în cort. Şi să nu uităm că, de fapt, afară e LUMINĂ!”, spuse ea întinzînd mîna spre Didi.

Didi o apucă şovăielnică şi intră precaută în cort.

Era Întuneric beznă acolo. Doar o rază mică de lumină se strecura pe sub poalele cortului. Nu destulă încît să vezi cu adevărat, însă suficientă cît să distingi umbre şi contururi.

Didi îşi simţi Frica strecurîndu-se afară, acoperind-o ca o mantie. Încercă să o pună înapoi, în buzunar, aşa cum învăţase cu ceva vreme în urmă de la Muţi, dar nu reuşi. În jurul ei se ridicau şoapte întretăiate şi umbre alungite, hidoase. Simţi că i se adună Strigătul în piept şi se lipi înfricoşată de Doamna Şoricica.

Doamna Şoricica o strînse blînd de mînă şi şopti:

“Ascultăm Întunericul!”

Se făcu linişte. Un fel de linişte. Pentru că zgomote ciudate se auzeau de peste tot.

“Să nu uităm că, de fapt, afară e LUMINĂ!”, îi şopti Doamna Şoricica la ureche. Didi trase aer în piept şi se concentră să înţeleagă ce aude. Fîşîiturile, Pocnetele, Hîrşîiala, toate se aşezau cuminţi în mintea ei, de parcă ar fi îmbinat piesele unui puzzle.

Didi auzi ciripitul păsărelelor de afară, foşnetul ierbii sub adierea vîntului, auzi pînza cortului pocnind sub apăsarea copiilor ce se sprijineau de ea, auzi fusta Doamnei Şoricica aşezîndu-se pe lîngă ea, auzi coatele copiilor care se împingeau veseli şi chicoteala lor înfundată. Nimic înfricoşător.

“Acum vom VEDEA Întunericul!”, anunţă Doamna Şoricica.

Didi îşi concentră privirea asupra umbrelor din jurul ei şi îi recunoscu pe Motănilă şi Aricilă împingîndu-se să îşi facă loc lîngă intrare, o văzu pe Muţi prefăcîndu-se că doarme şi pe Licu sclipind jucăuşă cu privirile. Ridică privirea şi… văzu un roi de stele fosforescente strălucind discret pe peretele cortului.

“Steluţe!”, şopti ea încîntată.

“Pipăim!”, ordonă Doamna Şoricica cu fermitate.

Şi copiii începură să orbecăiască în întuneric, dînd unii peste alţii, încercînd să ghicească pe cine au prins. Chicotelile începură să răsune tot mai tare. Didi sări în sus:

“AU!”, strigă ea. Apoi începu să rîdă în hohote: “ARICILĂ! Dă-te mai încolo! M-ai înţepat!”

Aricilă pufni în rîs. “Dă-te TU mai încolo! Nu mai încap de fusta ta de dantelă!”

“Mirosim!”, strigă Doamna Şoricica peste zarvă.

Şi Didi simţi mirosul ierbii strecurîndu-se din Poiană, simţi parfumul de gutuie al Doamnei Şoricica, aroma de fulgi de porumb ce venea dinspre Muţi şi…şi… ceva ca… vanilia, o mireasmă bună şi dulce de…”PRĂJITURĂ!”, strigă ea.

Nu apucă să o audă nimeni, căci Doamna Şoricica strigă:

“GUSTĂM!”

Şi toţi copiii scoaseră limbile afară. Hmmmmm…. Întunericul nu avea nici un gust. Dar CHIAR nici un gust. Stai! Ce e asta?

Doamna Şoricica trecu repede de la unul la altul punîndu-le pe limbuţe cîte o bucăţică de prăjitură cu cremă de vanilie.

Copiii scoaseră strigăte surprinse cînd simţiră gustul dulce, aromat.

“Mmmmmm”, mormăi Motănilă. “Ce DELICIOS e Întunericul!”

Didi chicoti, lipindu-se de Doamna Şoricica.

“E… DRĂGUŢ Întunericul ăsta!”, şopti ea. Doamna Şoricica o strînse în braţe cu bîndeţe.

Spre seară, părinţii lui Didi veniră să ia fetele acasă. Doamna Şoricica se îndreptă spre ei:

“Îmi puteţi da acordul pentru mîine seară?”

“Păăăăi…..” spuse Mama încurcată.

Didi se aruncă în braţele ei:

“Mama! Azi ne-am jucat de-a Întunericul! A fost foarte amuzant! Putem şi noi să ne jucăm acasă, înainte de somn?”

Mama şi Tata se priviră uimiţi.

“Păăăăi… sigur că putem….” spuseră ei.

Doamna Şoricica le spuse blînd:

“Monştrii EXISTĂ. Pînă cînd îi privim, mirosim, gustăm, pipăim sau auzim cu adevărat!”

“În cazul acesta… sigur că suntem de acord cu excursia!” zîmbiră Părinţii.

Didi şi Licu se îndepărtară cu Mama şi Tata de mînă, în timp ce Doamna Şoricica se aşeza la măsuţa ei, pe verandă, să îşi bea ceaiul de seară.

“Ce FIGURĂ Doamna Şoricica!”, spuse Mama.

“MARE figură!”, răspunse Tata zîmbind.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *