De-a numaratul in Poiana

Domnişoara Şoricuţa, educatoarea copiilor de la Grădiniţa din Poiană, le promisese că oricine adună 15 fapte bune va obţine un rol special în desfăşurarea nunţii ei. Era o surpriză şi copiii abia aşteptau evenimentul. Toată lumea din poiană se pregătea pentru nunta ce avea să aibă loc peste o săptămînă. Copiii erau preocupaţi şi atenţi şi strîngeau conştiincioşi fapte bune, iar părinţii îşi căutau rochii şi costume, dar şi cadouri speciale pentru miri.

Domnişoara Şoricuţa nu mai prididea să răspundă la avalanşa de întrebări pe care copiii i le puneau despre nunta ei cu domnul Cărăbuş. În cele din urmă, Domnişoara Şoricuţa le promisese că, după adunarea faptelor bune, dar înainte de nuntă, va rezerva o oră specială la grădiniţă pentru a discuta despre căsătorie şi familie şi pentru a răspunde tuturor întrebărilor lor.

Aricilă strîngea faptele bune ceva mai încet. Rămăsese puţin în urmă. Fratele lui, Motănilă, i-o luase înainte, spre necazul lui Aricilă.

–         UNU, DOI, TREI, PATRU, CINCI, SSSAPTE, OPT, NOUĂ, ZZZECE, UNUSSSPREZZZECE, DOISSSSPREZZZECE, PATRUSSSPREZZZECE, CINCISSSPREZZZECE!, numără iritat Aricilă. Ţi-am zis eu că sunt 15!

–         Păi, nu e bine! Sunt doar 13!, îi răspunse Didi, pinguina roz, aranjîndu-şi îmbufnată o şuviţă rebelă.

–         Ba am numărat bine! Uite: 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 14, 15! reluă tot mai nervos Aricilă. E BINE! SUNT 15!

–         Nu e bine, Aricilă! răspunse absentă Didi admirîndu-şi pliurile din dantelă roz ale noii ei fustiţe. Mai, Aricilă….sunt doar doisprezece…

–         URÎTO!, explodă Aricilă. Arăta ca un balon mare, plin cu ţepi.

Didi se opri din dichisit, indignată. Îşi aruncă dramatic moţul pe spate, se răsuci brusc, aşa încît fustiţa ei roz se înfoie ca o păpădie şi îşi zvîrli cu un gest studiat eşarfa verde peste un umăr. Îl plăcea pe Aricilă, era colegă cu el şi cu Motănilă la grădiniţă. Uneori, însă, Aricilă putea fi urîcios şi Didi se mai supăra pe el:

–         Dacă eu sunt urîtă, atunci nu mai vorbesc cu tine! Şi oricum, nu e frumos să vorbeşti aşa! E o faptă REA, aşa că o să îi zic Domnişoarei Şoricuţa să îţi şteargă o faţă veselă şi vei rămîne doar cu 12! Ai doar 13. Şi dacă pierzi una, rămîi cu 12, aşa să ştii!

Aricilă se gîndi puţin, după care admise reconciliant, în timp ce începea să se dezumfle uşor:

–         Ooooooffff! M-am sssăturat de ssstrînsss fapte bune! Bine, hai… Cîte ziceai că mai trebuie?

–         Încă două. 13 şi cu 2 fac 15!

Pe cărarea care intra în poieniţă apăru, tîrîindu-şi picioarele, Motănilă.

–         Eu am stlîns deja 14 fapte bune! Mai am una si am telminat! Miollllau!

Şi Motănilă îşi frecă mîndru capul de scoarţa unui copac.

–         Îi-am zisss de o mie de ori! Se zice MIORRRRRLAU! CU RRRRR!, spuse îmbufnat Aricilă.

–         Eu zic cum pot eu! se repezi puţin iritat la el Motănilă. Ce-ai acolo?

–         O ghindă, răspunse Aricilă. Are şşşi căpăcel, vezi?

–         Dă-mi şi mie să mă joc puţin. Te llllog!

–         Da’ eu am luat-o primul! Şşi oricum! M-am jucat puţin cu ea!

–         Da’ nu e flumos să nu împalţi!

Glasul lui Motănilă era plin de lacrimi. Didi interveni împăciutoare:

–         Aricilă, aşa e! E frumos să împarţi! Dă-i şi tu ghinda doar cinci minute! Cinci minute nu e mult! Şi aşa poţi să mai aduni şi o faptă bună.

–         Bine, ia-o! Dar numai cinci minute, da? Şi aruncă înciudat ghinda spre Motănilă, care începu să o joace bucuros între lăbuţe.

Aricilă se aşeză pe jos, în iarbă şi începu iar să îşi numere faptele bune:

–         1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15! GATA! Am 15

Didi îşi dădu ochii peste cap:

–         Aricilă! IAR ai numărat greşit! Ai 14! 14 fapte bune! Aveai 13, plus una, fac 14! Mai ai o faptă bună de strîns ca să ajungi la 15!

–         Oooooooof!, răbufni Aricilă.

–         Nu te mai enerva că iar te umfli ca peştele balon!

–         Bine, bine… Da’ mă enerveazzză! Că NU POT!

–         Ce nu poţi?

–         Să număr! NU POT!

–         Ei, nu poţi… Aricilă, sigur că POŢI! Motănilă, am o idee! Ce-ar fi să-l ÎNVEŢI TU pe Aricilă să numere pînă la 15? Eu trebuie să mă întîlnesc cu mama. Mi-a promis că azi îmi coase nişte frunze de pătrunjel pe rochiţa cea nouă. Am plecat. Pa!

Didi dădu să plece dar se opri brusc, încurcată.

–         Ah… Am uitat… Trebuie să am grijă de Licu…

Licu e un licurici cu ochi rotunzi şi negri şi cu fălcuţe bosumflate. E sora mai mică a lui Didi.

–         Am eu grijă de Licu! sări Aricilă

În ciuda faptului că Aricilă era recunoscut pentru faptul că se enerva repede şi e cam agitat şi cam neatent, lui îi plăcea teribil să aibă grijă de copiii mai mici. Era fericit că, de puţin timp, avea şi el o surioară mică, Muţi. O iubea nespus de tare şi i-ar fi plăcut să se joace mai mult cu ea, împreună cu Motănilă sau singur. Doar că… părinţii nu prea îl lăsau. Nu aveau ÎNCREDERE în el. Ei considerau că Aricilă ar putea să înţepe vreun copilaş sau, mai rău, să ţăpe la el.

Aricilă îşi ridică privirea plină de speranţă spre Didi.

–         Pot? Pot să am eu GRIJĂ de Licu?

–         Păăăi… bine. Dar să fii foarte atent, Aricilă! spuse Didi cu îndoială.

Nu prea îi venea să o lase pe Licu în seama lui Aricilă, dar tentaţia noii rochiţe era prea mare. În plus, ea ştia cît de mult îi place lui Licu să se distreze cu Aricilă. Îi văzuse de multe ori jucîndu-se împreună. Surioara ei rîdea în hohote de feţele caraghioase ale lui Aricilă, iar acesta dovedise în multe rînduri multă atenţie şi răbdare cu Licu. Deşi simţea că părinţii nu ar fi prea încîntaţi de soluţia găsită de ea, se decise să aibă încredere în Aricilă.

–         Daaaaa! şopti, bucuros, Aricilă şi se îndreptă spre poieniţă, unde Licu se juca cu nişte floricele.

Motănilă îl urmă agale.

–         Alicilă! Cum lămîne cu număratul? Ne JUCĂM de-a număratul?

–         Bine, ne jucăm, aruncă peste umăr Aricilă. Dar ne jucăm aici, ca sssă pot să ssstau lîngă Licu.

Motănilă scoase din buzunar ghinda cu căpăcel şi o aşeză pe iarbă. În timp ce Aricilă se strîmba la Licu făcînd-o să rîdă, Motănilă mai culese 14 ghinde cu căpăcel, pe care le numără atent şi preocupat, de vreo cîteva ori.

–         Gata. Sunt toate. Alicilă, uite aici o grămadă de ghinde. Hai să le numălăm împreună. După ce terminăm de numărat corect, putem să le ÎMPĂRŢIM şi să ne jucăm cu ele de-a magazinul.

–         1,2,3,4,5,7,8…, numără Aricilă.

–         Nu! L-ai uitat pe 6!

–         A, da… Şşşassse…

–         Încă o data!

–         1, 2, 3, 4, 5, 7, 8!

–         Nu, Alicilă! IAL l-ai uitat pe Şase! Şase e ÎNTLE cinci şi şapte. Vecinii lui şase sunt: cinci la stînga şi şapte la dleapta!

–         A, da… Iar l-am uitat, rîse amuzat Aricilă.

Motănilă numără iar, atent, pînă la zece, după care reluă, în cor, împreună cu Aricilă:

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14!

– Bravooooooooo, Aliciiiiilăăăăă! Ai leuşit! Nu l-ai uitat pe şase!

Aricilă începuse să se umfle un pic, de data asta de mîndrie.

–         Dar stai! se opri din ţopăit Motănilă. Eu am cules 15 ghinde! Noi am numălat doar 14!

–         Da! Lipssseşşşte o ghindă! 14 plus una fac 15! strigă victorios Aricilă. Unde o fi?

Dintr-odată, îşi aduse aminte de Licu.

–         O, nuuuuuu!

Spre groaza lui Aricilă, Licu luase ghinda în mînuţe şi o studia cu o privire pofticioasă; într-o clipă o duse spre guriţă ca să o guste. Aricilă înţepeni. Într-o fracţiune de secundă gîndi:

–         Dacă ţip, o sssperii şi înghite ghinda!

Agitat şi speriat, Aricilă se umflă cu un pocnet sec. Îşi făcu vînt şi se rostogoli repede spre Licu, într-o linişte desăvîrşită.Cînd mai avea doar un pas pînă la ea, întinse mîna fulgerător şi smulse o păpădie din drum. Opri mînuţa lui Licu exact la ţanc.

–         Asssta nu e o jucărie potrivită pentru tine. E mică şşşi te poţi îneca!

Licu îl privi circumspectă. Ochii ei se făcură mari, mari, cît toată faţa, fălcuţele îi căzură şi o sclipire lăcrimoasă îi umezi privirea.

–         Dar ASSSTA, spuse Aricilă întinzîndu-i păpădia, e o floricică minunată pentru o fetiţă aşşşa de drăguţă ca tine!

Licu ezită puţin cu mîna întinsă, apoi apucă floarea, încîntată:

–         Da, da!

–         UUUUfffff! Era cît pe ce!

Răsuflarea lui Aricilă împrăştie puful păpădiei deasupra lui Licu. Ea începu să rîdă fericită, în timp ce ţepii lui Aricilă se aşezau cuminţi pe spinarea lui. În poiană apăru Didi însoţită de toţi părinţii.

Motănilă se îndreptă spre mămica lui, fluturîndu-si coada:

–         Mama, să ştii că Licu ela să înghită o ghindă.

–         Cum aşa?, sări speriată mama lui Didi.

Motănilă începu să povestească. Era bucuros că reuşise să-l înveţe pe Aricilă să numere pînă la 15. El nu realizase că Licu fusese într-un mare pericol. Împărţise ghindele în două grămăjoare. 7 pentru el şi 8 pentru Aricilă. Pusese una în plus pentru Aricilă; aşa i se păruse corect. Aricilă învăţase azi un lucru nou şi era firesc să primească un premiu. Şi apoi el ştia că fratele lui va fi de acord să îi mai împrumute nişte ghinde dacă ar fi avut nevoie cumva.

Părinţii schimbau între ei priviri vinovate. La sfîrşit, în poiană se lăsă o tăcere deplină.

–         Ce? spuse Aricilă cu Licu de mînă.

Cei patru părinţi se apropiară de copii. Erau foarte serioşi. Întîi vorbi mama lui Didi.

–         Didi, draga mea, SCUZĂ-MĂ că ţi-am dat-o în grijă pe Licu şi, în acelaşi timp, ţi-am fixat o probă pentru rochiţa nouă. Uneori, părinţii sunt OCUPAŢI şi OBOSIŢI. Ştiu că aşteptai cu mare nerăbdare rochiţa cea nouă. Şi sunt MÎNDRĂ de tine că nu ai lăsat-o pe Didi singură. Ai luat o decizie bună lăsînd-o în grija lui Aricilă.

Mama lui Aricilă luă apoi cuvîntul:

–         Motănilă, eşti un frate bun. Ai avut RĂBDARE cu Aricilă, ai dovedit că eşti un minunat profesor. Vino să te îmbrăţişez!

Motănilă se lipi fericit de mămica lui. Nu se aşteptase să fie lăudat.

–         Aricilă, dragul meu… spuse mama luîndu-l protectoare de după umeri. IARTĂ-MĂ că nu am avut încredere în tine. Eşti un copil minunat şi ai dovedit cît de RESPONSABIL poţi fi. De azi înainte vei putea să ai grijă de surioara ta, ori de cîte ori vrei. În plus, cred că putem adăuga la lista ta şi cea de a 15 a faptă bună. BRAVO!

Toată lumea aplaudă.

Cu o lăbuţă în mîna mamei şi cu una în mîna tatălui său, Aricilă se fistîci. Îşi lăsă în jos capul şi şopti:

–         Pai… şşştii tu… MULTUMESSSC!

3 thoughts on “De-a numaratul in Poiana

  • este extraordinara!!!
    Ai transpus nemaipomenit copiii!!!
    poate scrii o carte de povesti pentru copii, ar fi minunat!!!
    foarte tare, vara mica scrie poezii si tu povesti!!!
    Genial

  • Este frumos, dar dece oare imi sunt cunoscute personajele ? Oricum persevereaza si poate in viitor ne dai autografe. SUCCES !!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *