#Cum am devenit pictor

Un an sabatic

 

Timp de 17 ani am predat Economie Politică la Universitate. Asta a fost meseria peste care am dat, într-un mod surprinzător, când am terminat facultatea.

Am fost norocoasă și a fost frumos; am avut parte de experiențe care m-au îmbogățit și bula mea a fost confortabilă și senină. Plutea un iz de securitate în bulă și era locuită de oameni frumoși, colegi atenți, șefi rezonabili, mentori înțelepți.

Însă eu priveam mereu în afară. Mă zgâiam la lumea de afară, cu nasul lipit de peretele bulei, împingînd în ea, încercând să zăresc ceva, orice ar putea să mă facă să înteleg de ce nu mă simt acasă în bula mea, de ce mi-e dor, de ce tânjesc după ALTCEVA.

Acum câțiva ani am început să visez cu ochii deschiși despre cum aș putea să plec din bulă. Dorul meu începuse să apese pe mine și am îndrăznit să vorbesc despre asta, ezitant, pe ici, pe colo și, mai ales, mie însămi. Am auzit și am ascultat argumente. Nu e ușor să pleci dintr-o bulă BUNĂ, una care nu are alt defect decât că nu e bula TA.

Am îndurat vinovăție, am cărat-o după mine ani în șir, în speranța că îmi vor veni mințile la cap și voi învăța să fiu fericită în bula asta. Aveam un salariu, vacanțe generoase, colegi suportivi, studenți strălucitori, beneficiam de un mediu intelectual rafinat. Ce-mi lipsește, de ce nu e bine, atâția alții m-ar invidia, și-ar dori postura asta, ce altceva poate fi in neregulă decât … EU. Probabil că sunt leneșă, nerecunoscătoare, nerealistă… o alintată! Mi-am închis gura și am încercat mai departe, încă un pas, încă unul. Și era tot mai greu, de parcă urcam un munte, de parcă rămâneam fără aer.

Mă opream din timp în timp și mai evadam la marginea bulei; mă opream acolo, cu ochii larg deschiși, încercând să zăresc CEVA. In spatele meu se întindea securitatea tărâmului pe care-l locuiam, confortul lui calm îmi apăsa umerii, mă acoperea, mă îngloba, mă trăgea înapoi; în fața mea era întuneric. Nu vezi niciodată dincolo de bula în care locuiești. Simți doar că îi aparții sau nu, iar dacă nu, nu înseamnă implicit că ai habar cărei bule îi aparții, nici dacă acolo vei fi mai fericit.

Iar eu nu știam decât că predau, dar nu sunt profesoară.

Au mai trecut niște ani în care mi-am locuit bula fără să-i aparțin. Am călătorit în ea și în mine însămi ca într-un ținut din romanele fantasy; am descoperit cotloane ascunse, magi și vrăjitoare, lupoaice mitice, zâne bune, elfi și spiriduşi de casă, câțiva zmei și niște dragoni pe care a trebuit să-i încalec ca să pot vedea lumea de sus.

Intr-o bună zi, aproape fără averisment, am ajuns iar la marginea bulei. Contemplam întunericul epuizată, disperată de atâta căutare, cu sufletul așa de greu de simțeam că o să ma prăbușesc cu zgomot și vuiet și vânt în mine însămi.

Peretele bulei rămânea compact și opac. Și rezistent. Am început să plâng cu suspine adânci, cu furie și, fără să știu de ce, în ce scop și ce înseamnă asta, am urcat în mașină și m-am dus întins la cel mai apropiat magazin de art supplies. Am luat pânză, uleiuri si pensoane și am venit acasă. Am găsit repede o fotografie ratată de soțul meu, una care, in ciuda faptului că era mișcată și fusese făcută cu ani de zile înainte, îmi rămăsese vie, într-o umbră a sufletului, ca un mesaj secret primit, nedescifrat încă, aproape pierdut, dar nu de tot.

Am desenat și apoi am pictat furibund, fără să știu de mine. Cu fiecare tușă, sufletul mi se ordona, emoțiile se transformau din uragan în râu, în curgere.

La sfârșit, am suspinat lung ca un copil care a terminat plânsul și am zâmbit.

În fața mea se deschisese o ușă. Tot nu vedeam nimic dincolo de ea. Dar era o ușă și știam că voi păși prin ea. Și mai știam ceva: că nu sunt profesoară, sunt pictoriță.

Așa am intrat în anul meu sabatic. Si încă n-am încălecat pe o şa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *