Crăciunul în Poiană

Ca de obicei, în preajma Crăciunului, părinţii din Poiană devin agitaţi. Pe lîngă sarcinile zilnice, care le ocupă oricum cea mai mare parte din zi, în această perioadă au de realizat o mulţime de alte lucruri: curăţenia de Crăciun, cozonacii şi turta dulce, costumele pentru serbările copiilor, repetiţiile, felicitările pentru prieteni, listele de cadouri, cumpărăturile… Şi, pe deasupra, Poiana e plină de zăpadă! Au de curăţat poteci, de croit drumuri şi toate acestea în zumzetul permanent al copiilor lor.

Copiii din Poiană sunt, şi ei, agitaţi: vor să înalţe oameni de zăpadă, să se bată cu bulgări, să meargă la săniuş sau la patinoar; vor să împodobească brazi şi să facă liste lungi de cadouri şi scrisori pline de rugăminţi şi promisiuni pentru Moş Crăciun; vor să meargă la colindat şi NU! nu mai vor să meargă la grădiniţă, pentru că nu le mai ajunge timpul pentru atîta treabă.

Din tot acest vîrtej, în ciuda bucuriei şi a seninătăţii cu care toţi ştiu că vine însoţită sărbătoarea Crăciunului, ies la iveală, cu mici pocnete seci, în casele din Piană, pe poteci sau la grădiniţă, tot soiul de nemulţumiri, supărări, certuri şi frustrări.

Zilele trec pe rînd, pline de strălucire, într-un iureş ameţitor. În dimineaţa serbării de la grădiniţă toată lumea, părinţi şi copii, se adună în curte. Ar trebui să fie veselie, însă cu toţii sunt crispaţi şi nerăbdători să se încheie odată:

Aricilă plînge într-un colţ, iar mama lui nu reuşeşte să îl liniştească; Didi nu vrea să prezinte dansul pregătit împreună cu părinţii ei, pentru că şi-a pierdut eşarfa roz şi un cercel cu perluţă. Motănilă se trage în continuu de mustăţi; are emoţii mari. Încearcă să se îndrepte spre tatăl său, însă acesta e ocupat să o certe pe Muţi, care refuză să spună poezia dacă nu primeşte o căniţă cu lapte. Aşa că Motănilă o împinge pe Licu, ca să se ascundă după un scaun. Licu, furioasă, îl trage de coadă şi apoi se cocoaţă pe bradul de Crăciun, spre disperarea părinţilor ei, care o lasă pe Didi cu supărarea ei şi fug să o convingă pe Licu să se dea jos.

În Poiană e o hărmălaie de nedescris.

Doamna Şoricica iese din grădiniţă şi priveşte critic spre curtea plină de agitaţie. Zîmbeşte unui gînd din sinea ei, apoi porneşte liniştită spre brad; se opreşte, îşi aranjează puţin căciuliţa cochetă, tricotată de ea însăşi în serile cînd îşi bea ceaiul alături de Domnul Leneş, soţul ei, îşi drege glasul tuşind discret şi… începe să cînte o colindă.

Glasul ei subţire călătoreşte prin Poiană, se ridică încet peste curte şi, rînd pe rînd, fiecare se opreşte. Cînd Doamna Şoricica termină cîntecul, în Poiană e tăcere. O tăcere adîncă, surprinsă şi plină de aşteptare.

”Ce vă supără?”, întreabă Doamna Şoricica.

Părinţii încep să îi explice:

Aricilă e neînţelegător; nu vrea să îşi ajute părinţii atunci cînd e solicitat; în loc să aibă grijă de surioara lui, o necăjeşte mereu; şi nu pricepe deloc cînd i se spune că nu mai e timp deloc astăzi pentru săniuş!

Motănilă refuză să repete poezia şi nu vrea să împartă jucăriile cu fraţii lui.

Muţi cere întruna lapte şi refuză să se joace cu Aricilă, deşi i s-a spus că mama e ocupată şi nu are tiomp de joacă acum!

Didi face totul în ultimul moment şi îşi rătăceşte lucrurile.

Licu nu ascultă de nimeni şi face numai ce vrea ea.

”Înţeleg…”, spuse Doamna Şoricica. ”Păi, vă voi propune ceva. În loc de serbare, mai bine mergeţi pe verandă. Am pregătit ceai şi prăjiturele. E clar că aveţi nevoie de un moment de linişte. Copiii vor rămîne cu mine aici, în Poiană.”

Părinţii se simt un pic jenaţi, însă nu îşi permit să o contrazică pe Doamna Şoricica, aşa că se îndreaptă cu ezitare spre verandă. Domnul Leneş merge cu ei:

”Pfui! Ce bine că am scăpat!”, exclamă el cu un zîmbet complice şi jovial.

Părinţii încep să chicotească şi, în curînd, încep să discute relaxaţi.

În Poiană, Doamna Şoricica se îndreptă întîi spre Licu: ”Îţi stă bine în pom, dar pomul e pentru globuri, iar tu nu eşti un glob”.

Licu începu să coboare din brad, îngînînd: ”Nu sunt un glob, dar aş putea să mă prefac că sunt unul?”

”Sigur!, spuse Doamna Şoricica. Un glob special, care luminează Poiana. Uite, de exemplu, în colţul acela, unde stă Motănilă, e cam întuneric”.

Licu alergă mîndră spre Motănilă, pe care Doamna Şoricica îl luase în braţe, şoptindu-i: ” Moş Crăciun se simte cel mai bine în sufletele noastre; acolo unde e şi poezia ta pentru serbare”:

Motănilă se lipi strîns de Doamna Şoricica: ”Şi chiar o aude?”

”Eu aşa mă gîndesc”, îi răspunse Doamna Şoricica.

Apoi se îndreptă spre Muţi şi Didi. Scoase din poşetă o fundă roz pentru Didi şi o acadea pentru Muţi: ”Acum e timpul pentru nişte îngeraşi. Hai în zăpadă!”

Iar pe Aricilă îl atinse pe năsuc: ”Moş Crăciun, ca şi părinţii tăi, te iubeşte. Poate uneori sau chiar desori se supără pe poznele tale, însă nu se supără PE TINE.”

Încet, copiii se porniră la joacă şi în curînd Poiana răsuna de chiote zglobii. Doamna Şoricica privi mulţumită Poiana şi se îndreptă spre verandă, unde părinţii rîdeau împreună cu Domnul Leneş.

Doamna şoricica scoase din poşetă cîteva pacheţele şi le împărţi fiecăruia. Părinţii deschiseră micile cadouri curioşi şi intrigaţi: ţineau în mînă cîte o oglinjoară frumos decorată.

”E o oglindă specială!” spuse Doamna Şoricica. ”În ea o să vă vedeţi mereu pe voi, aşa cum sunteţi cu adevărat!”

Părinţii priviră în oglindă; acolo, uimiţi, îşi văzură copiii!

Mama lui Aricilă îşi văzu fiul prea ocupat să se joace cu Muţi şi pe Muţi plîngîng că e singură; Tatăl îl văzu pe Motănilă stînd trist într-un colţ. Mama lui Didi o văzu grăbindu-se să se îmbrace, în timp ce arunca cu haine şi jucării peste tot, ocupată să îşi găsească cercelul. Tatăl lui Licu o văzu cocoţindu-se pe geam ca să vadă cînd ajunge acasă.

Pe verandă se făcu linişte. părinţii aveau lacrimi în ochi. Rînd pe rînd se ridicară şi se îndreptară spre copiii lor. Îi îmbrăţişară strîns şi apoi se apucară să construiască, alături de copiii lor, cazemate din zăpadă, un om de zăpadă, ba chiar se porniră şi la un concurs de săniuş.

Doamna Şoricica îl sărută pe Domnul Leneş, apoi se aşeză pe verandă cu ceaşca de ceai în mînă. Înainte de a se apuca de tricotat se uită pe furiş în oglinda ei. Şi acolo văzu părinţii şi copiii jucîndu-se fericiţi. Zîmbi mulţumită şi făcu cu ochiul, complice, către Poiană.

Ştia că sub brazii din casele părinţilor cadourile aşteptau deja, cuminţi şi colorate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *