“Clubul putregaiurilor”, “Across the Universe”, Beatles si eu

Printr-un complex de imprejurari, prin acele aglomerari de “coincidente” ciudate care pun, citeodata, un punct mare in viata noastra (sau un semn de exclamare sau un semn in general, cu particularitatea comuna ca acel semn e unul MARE, imposibil de trecut cu vederea), am recitit “Clubul Putregaiurilor” ( Jonathan Coe, Ed. Polirom, Iasi, 2004), am vazut “Across the Universe” (musical, 2007, coloana sonora e alcatuita exclusiv din piese Beatles) si, desigur, mi-am cumparat, dupa citi ani?, “Let it be”, pe care il ascult de citeva zile obsesiv.

Ma intreb de atunci, cu oarecare uimire, de ce ma napadesc asa de categoric amintiri legate de marile lupte sindicale, acte de rebeliune de tipul cintatului pe cladiri inalte in centrul orasului, de ce ma misca floricelele hippie, de ce ma emotioneaza asa de profund cautarile astea psihedelice ale Beatlesilor; in fond, copilaria si adolescenta mea s-au petrecut pe vremea rockului in pantaloni mulati, pe vremea stridentelor in auriu si roz ale anilor 80. Ma simt de parca ma cotropeste adolescenta parintilor mei, de parca traiesc adolescenta altor personaje; nu, nici macar a parintilor mei, a parintilor altora, a celor care au trait in anii 70 in Vest.

Pentru ca aici, in Est, comunismul a creat un cuib (cu zabrele, e drept, dar un cuib, caldut si comod pe vremea aceea, pina a incepe sa mucegaiasca, pina a incepe sa exhale duhori de putreziciune) in care parintii nostri au perceput hippie curgator si frumos, cu floricele in par, cu ceva angoase adolescentine, dar fara framintarile si contorsiunile specifice miscarii din vest.

Si atunci de unde derapajul asta al meu? De unde identificarea asta si de unde nostalgia.

Eu si cu Beatles avem amintiri impreuna mai lungi decit drumul care imi sta, acum, in fata. Tata ma adormea cu Yesterday, prima mea caseta a fost una cu Beatles si asa mi-am petrecxut adolescenta. Eram un hippie moderat, eu cu Beatlesii mei soft vis-a-vis de restul hippies csare arborau o muzica mult mai acida si mai psihedelica. Pe atunci incercam sa inteleg; eram un mare fan, insa realizez acum ca nu pricepeam deloc; ca ma chinuiam sa pricep, sa ii inteleg pe Beatlesi si totusi, nu ramineau pentru mine decit niste frumusei a caror succes imens era la fel de inexplicabil ca cel al Madonnei sau al lui Michael Jackson!

Iar acum…acum INTELEG; acum m-a napadit zbaterea lor gingasa, cautarea lor perpetua, transformarea lor uriasa, versatilitatea lor discreta de copii trazniti si curajosi. Mi-l imaginez acum pe Sir Paul McCartney cintindu-si muzica saltareata si cuminte si mi-l imaginez zimbind cu indulgenta, nostalgie si un pic de tristete trcututlui lui cautator de senzatii psihedelice. “A long and winding road”. Si ii zimbesc si eu, complice, inapoi.

Vreau sa mai fiu un pic asa; sa ma intorc : “to where I once belonged”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *