Cei şase pitici cu târnăcoape, nişte vulcani şi un pic de chihlimbar

”Şi unde ziceaţi că mergeţi?”

”În judeţul Buzău.”

”Aveţi treabă pe acolo, nu?”

”Nu, mergem cu nişte prieteni, în minivacanţa de 1-5 iunie.”

”Aha… Mergeţi la rude, nu?”

”Nu, nu. Mergem pur şi simplu. De agrement, aşa. Facem turism”.

”Serios?… În judeţul Buzău? Ce v-a apucat?”

Povesteam astă toamnă, unor prieteni de cât de spectaculos e la Vulcanii noroioşi. Şi s-a tot copt gândul ăsta, a mai prins pe lângă el şi altele, fire de gânduri adunate precum vata de zahăr pe băţ, până s-a făcut un nor pufos: sunt multe locuri minunate în ţara asta. Multe privelişti de văzut şi senzaţii de încercat, nu doar în zonele renumite pentru turism, ci şi aiurea, prin tot felul de cotloane.

Aşa că am purces la o documentare pe net: ce o fi de făcut/văzut, într-o vacanţă de patru zile în Judeţul Buzău.

Ne-am adunat patru familii cu un total de şase pitici şi, înarmaţi cu trasee, informaţii şi… târnăcoape furnizate de unul din uriaşi, am plecat la drum.

Prima surpriză a fost să constatăm că, nefiind aşa expusă turismului, zona oferă pensiuni decente la preţuri şi mai decente.

A doua (şi nu le mai număr, că urmează multe şi le pierd şirul) a fost să ne amintim că suntem în ţinutul cârnaţilor de Pleşcoi, drept pentru care am dat la tot pasul de mici magazine care oferă tot soiul de ghiudemuri, babic, cârnaţi uscaţi, cruzi, picanţi sau nepicanţi, de-ţi explodează glandele salivare de atâtea pofte. Vestea proastă este că nu e un ţinut prea prietenos cu vegetarienii. Eu nu mă încadrez încă în această categorie, totuşi traversez o perioadă fără carne. N-am gustat cărnăţăriile, dar am gustat din plin figura amuzată şi uşor panicată a domnului de la pensiune atunci când am întrebat cu candoare:

”Ce aveţi fără carne?”

”Nimic, doamnă!! N-avem nimic fără carne!”

Să nu exagerăm:) Am mâncat salată cu pâine de casă şi cartofi prăjiţi de ăia adevăraţi. Curăţaţi manual, tăiaţi şi târâiţi prin ulei încins, necongelaţi şi neprefierţi, plus un caş loco de m-am lins pe degete.

În prima zi am suit piticăreala în maşini şi ne-am dus la Vulcanii noroioşi. E o excursie numai bună de o zi dacă ajungi la ambele locaţii: Pâclele Mari şi Pâclele Mici.

Indicaţii găsiţi pe net. Eu nu vă mai dau indicaţii. Vă spun în schimb:

Cocoţat pe vreo culme prăfoasă, contemplând zbârciturile cenuşii ale pielii pământului, te simţi stăpânul vreunui univers, nu ştii concret care. Îţi vine să întinzi palmele spre cer şi să te laşi străbătut de o formă de energie care simţi că te leagă de rest în aşa fel încât sensul dimensiunii se pierde, nu mai ai sus şi jos, ci eşti una cu toate dimensiunile, plus vreo două pe care nu le cunoşti încă.

Şi mai e ceva. Înţelegi ce înseamnă libertate atunci când priveşti puştii, cinci băieţi şi o fetiţă, alergând ca bezmeticii, cu o poftă molipsitoare, prin deşertul plin de ”canioane”, explorând cu sălbăticiunea căpriţelor ţopăitoare culmi şi adâncituri.

”Îmi place aici! Îmi place aici!”, repeta surescitat un pitic în timp ce urca repetitiv un dâmb ca să se poată coborî pe turul pantalonilor. ”Îmi place aici pentru că MĂ AVENTUREZ!”.

Căci da, schimbarea de peisaj îţi taie răsuflarea. Universul cunoscut şi familiar dispare brusc, într-o secundă şi te trezeşti în explorarea unui ţinut străin, fără să ai timp să te adaptezi la schimbare, aşa că te panichezi un pic de angoasa aceea a necunoscutului, poate o ştiţi şi voi. Respiri, evaluezi riscuri, mai ţipi după copii:

”Nu ai voie acolo, NU! Am Zis NU! Nu, nu, nu…”, după fiecare din cei şase, tot mai zbârlite mămici, după copii care se aventurează multicel în sus pe buza unui vulcan care începe amplu şi se termină cu o deschizătură cât pumnul.

Şi râsul izbăvitor când apuci să dai drumul temerilor: ”Tu, fată, nu au cum să cadă în vulcanul ăla, acolo nici capul nu le încape decât dacă ne chinuim tare să îi împingem!”

 

Şi te laşi năpădit apoi de libertarea aceea, îţi sună muzici în cap, te simţi ca într-un cadru de film şi te întrebi cine priveşte pe ecranul cinematografului şi asculţi copilul: îmi place aici; că aici mă aventurez!

Aşa a fost prima zi.

A doua zi ne-am hălăduit pe meleagurile chihlimbarului. Nici aici nu insist, decât cu senzaţii. Până la Muzeul chihlimbarului, drumul curge prin peisaje care te duc cu gândul la literatura fantasy. Te aştepţi la niscaiva uriaşi bolovănoşi, zâne minuscule de prin miile de petale ale pajiştilor, elfi zburători sau cine ştie ce alte creaturi.

Drumul e bun. Aproape. Practicabil, oricum. La muzeu nu are rost să te aştepţi la vreo etalare cu tendinţă spectaculoasă. Trei camere modeste, în care sunt aşezate cuminţi, prin vitrinele de sticlă, pietre de tot soiul. În camera din mijloc e expus chihlimbarul: diverse varietăţi şi diverse stadii de prelucrare. Plus o doamnă care spune pe repede înainte o poveste despre bogăţia zăcămintelor de chihlimbar din zonă şi varietăţile unice în lume. Asta dacă nu vrei să cobori la magazinul de jos, unde poţi cumpăra bijuterii cu preţuri astronomice.

A fost o oprire scurtă; dar necesară, am descoperit mai târziu. Toate opririle au sens. Toate clipele se înlănţuie şi îşi determină una alteia cauzalitatea şi efectele. Acolo, cei şase pitici au văzut cum arată pepita de chihlimbar. Cea pe care o găseşti mustind în pământurile zonei din plin, la distanţă doar de un pic de desprăfuit de colb, după cum spun poveştile locale. Dintre cei şase, un pitic cu precădere a cules informaţia şi a înmagazinat-o în cotloanele misterioase ale atenţiei lui.

 

Cu asta şi cu nişte pliante de la doamna grăbită la vorbă, am purces mai departe, spre complexul de peşteri rupestre de la Aluniş, Colţi, Bozioru. N-am ajuns la ele. Accesul e din Aluniş, pe un drum forestier prin pădure. Peşterile se întind pe o suprafaţă mare, aşa că e nevoie de o excursie de o zi plină, cu mers în ritm susţinut ca să le vezi pe toate. Nu eram pregătiţi, aşa că am capitulat la câteva sute de metri pe drumul forestier, după ce văzusem biserica dintr-un lemn şi chilia săpată în piatră din Aluniş.

Nu doar noi nu eram pregătiţi.

Biserica dintr-un lemn şi chilia se află în cimitirul satului. Ajungi acolo pe o uliţă. De o parte şi de alta a uliţei, satul românesc uitat de vreme se etalează cu tot pitorescul lui atât de susurat în fotografiile şi poveştile pe temă. Curţi şi oameni orânduiţi după ritmul soarelui şi al hrănitului animalelor lor, după termenele cositului şi ale treburilor gospodăreşti ţi se expun timid, aproape ruşinat, cu oarecare teamă de atâta năvală de maşini, de atâta inundaţie de metal sclipitor şi cauciuc fierbinte ocupând uliţa prăfoasă şi îngustă, numai bună de mers agale cu căruţa, dar insuficientă şi paradoxală pe sub roţile automobilelor.

Vestea obiectivului turistic a luat-o înaintea vreunei iniţiative locale de a amenaja turistic zona, de a o proteja cumva de năvala căutătorilor de fericire. Aşa că ce am simţit în acea zi a fost tristeţe.

Am avut senzaţia că invadăm, pitici şi uriaşi, locul morţilor, liniştea dispăruţilor, lacrimile şi ritualurile rămaşilor, angrenajul misterios al spaţiului rural, cu viii, cu morţii, cu cadenţele vremii.

Dacă te duci la Aluniş, în şoaptă te du, păşeşte uşor, vorbeşte încet şi lasă şi o lumânare în cimitir.

Cât despre colbul plin de chihlimbar, o fi, n-o fi aşa, drept e că, pe drumul forestier vorbit deja, am dat drumul piticilor la târnăcoape. Noi, uriaşii, ne-am aşezat pe marginea drumului să ne tihnească darabul de pâine şi apa, precum şi vorba înecată de râs privind piticii aliniaţi pe margine, scornind tuneluri, galerii, comori ascunse printre rădăcini şi alte poveşti minunate.

Acolo, scociorând mai mult cu ochii lui talentaţi, piticul cu pricina a cules o pepită de chihlimbar care a aprins pofta ancestrală de ghicit în pietre a tuturor. Oprirea aceea a dat ghes fericirii de a treia zi, când am citit cu toţii poveştile pietrelor la Muntele de Sare.

Căci acolo ne-au dus drumurile în ultima zi. Muntele de sare e neaşteptat. Mergi cu maşina binişor şi te laşi legănat de peisajul deja obişnuit: mult verde, poieni înflorite, păduri. Te fură jocurile de cuvinte şi chicotelile cu piticii în braţe, când maşina se opreşte scurt. Ridici ochii şi iese la unison din toate piepturile acel ”Uaaaaaau!”.

Căci privirile tale aleargă pe un munte… alb în întregime. Lipsit de vegetaţie, pietros, stâncos, accesibil la căţărat, cu o dungă de apă curgând la vale, spre şosea, gâtuită de depunerile albicioase de sare. Parcă ai fi într-o peşteră întoarsă pe dos, în afara ei, ca şi cum pământul s-ar fi hotărât să se scoată pe sine la lumină ca să poţi vedea şi tu minunăţia.

Nu doar cei şase pitici au dat iama la pietre. Toţi uriaşii au lăsat la o parte demnitatea lor de uriaşi şi au pornit pe povârnişuri, scormonind suprafaţa muntelui. Trase în jos ca pe aţă, pupilele uită imaginea de ansamblu şi primesc lacom detaliile pietrei, tot mai fin, tot mai nuanţat, tot mai spre particulă.

Comorile se dezvăluie cu blândeţe, culorile firelor te învăluie: gălbui, roşcat, transparent, alb, cenuşiu, verde metalic, bleumarin, fibre adânci, fire de conectat la istoria milioanelor de ani.

Toţi am plecat cu pietre în palmă. Piticul cu pricina s-a hotărât să devină ”pietrolog”.

Toţi am fost niţel pietrologi în ziua aceea.

De acolo, am plecat spre Lacul Meledic. Aveam documentaţia la îndemână, ştiam că ”lacul fără fund” este cel mai mare lac cu apă dulce dintre munţii ăştia săraţi ai Buzăului şi ne aşteptam tot la peisaje măreţe şi sălbatice.

În loc de asta, am dat peste … o baltă. Fără fund, e drept, dar baltă. Am stat un pic cu ochii prin papură ca să ajustăm aşteptările şi, ca de obicei când ai răbdare să ţi se ajusteze aşteptările, am găsit şi fericirea.

Platoul Meledic e o zonă mare, pitorească şi binişor organizată ca zonă de agrement. Era plin de lume pe pajiştile generoase, muzici locale şi grătare peste tot. Potecile împădurite, blânde tare la plimbare, sunt la o aruncătură de băţ, iar iarba spornică la stat, parfumată de florile de câmp, gâdilicioasă şi înalţă, zumzăitoare plăcut pe sub copacii umbroşi.

A fost locul perfect de un picnic tihnit, cu chef de întins uriaşi cu burta la soare şi alergătură liberă de pitici încântaţi.

La întoarcere, am trecut fix pe lângă Grunj, o gheară albă, din tuf vulcanic, ivită neverosimil în peisaj. Am explorat, evident.

Aşa a fost în judeţul Buzău.

Cu şase pitici aventuroşi şi şase uriaşi exploratori.

Piticii au între şase şi zece ani. Între ei e şi o piticuţă. Am căutat şi explorat locurile accesibile cu maşina şi pe jos, adecvate componenţei grupului.

A fost o colindare miraculoasă.

Am găsit multă fericire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *