Bucuria de azi: Profesorii

Mi-au tremurat degetele când am scris titlul ăsta; pentru că (cei care mă cunosc știu asta prea bine) nu iubesc școala. Nu iubesc încorsetarea tot mai strânsă a timpului copiilor în școală; nu iubesc reglementarea până la sufocare a fiecărei clipe din viața lor la școală; nu iubesc certitudinea cu care școala are senzația nu doar că știe ce e mai bine pentru copilul meu, dar mai și știe că eu, părintele său, sunt un obstacol în calea viziunii pe care o are, unilateral, despre ce ar trebui să știe copilul meu, cât ar trebui să știe, cum ar trebui să știe, cum ar trebui să se comporte, ba chiar cum ar trebui SĂ FIE copilul meu.

Nu iubesc ipocrizia cu care școala rămâne agățată în aceleași mecanisme anacronice care îi aranjează eforturile de predare într-o unică direcție, rigidă la schimbare; nu iubesc felul în care orice dificultate a școlii, orice eșec e catalogat scurt la capitolul “părinții nu fac destul, copiii nu fac destul” și orice redresare la capitolul “deci, părinții să facă mai mult, copiii să facă mai mult”.

Aș putea scrie nesfârșit despre prăpastia sfâșietoare pe care școala o trasează, lăsând pe o coamă o cohortă dezorganizată de cadre didactice, pe cealaltă coamă un popor întreg de părinți frustrați și la mijloc, balansându-se periculos în căutarea echilibrului, pe toți copiii noștri. Și, oh, măcar de ar căuta echilibrul acela mai înalt, care să le ghideze viețile ca un far călăuzitor, dar vorbim aici doar despre echilibrul pe care ți-l cauți încercând să ajungi cu bine peste un hău pe care îl traversezi pe o punte subredă de scândură, ca în filmele cu Indiana Jones.

Aș putea să vorbesc nesfârșit, pentru că mă doare nesfârșit, dar mă opresc, ca să ajung și la bucurie.

Nu mi-e dor de școală. Deloc. Mie îmi place homeschoolingul. E o bucurie aparte, mare, plină de împlinire, despre care voi scrie separat.

Azi privesc cu uimire cum ȘCOALA aceasta care m-a durut și mă doare încă a dispărut pur și simplu. Puf. Gata. E ca o paranteză perioada asta; o paranteză pe care am primit-o cu de toate: bune și rele, utile si inutile și din care e treaba noastră, a fiecăruia dintre noi, să sortăm, să reciclăm și să scoatem la vedere lucrurile prețioase pe care le vom păstra când ieșim din paranteză.

In paranteză ȘCOALĂ nu mai e. Așa că, scăpată de povara ei, am reușit să văd ce a mai rămas întru folos și îmbucurare.

Au rămas PROFESORI. Nu toți. Doar cei adevărați.

Au rămas Profesori care, în sfârșit, în absența Școlii care le veghea militărește inclusiv convingerile, nu doar acțiunile, privesc peste prăpastia aceea și încep timizi, cu teamă, dar curaj, să facă pas cu pas pe puntea subredă de scândură spre noi, spre părinți.

Profesori care pun mâna pe whatsup, pe Zoom, pe Google Classrooms, pe Facebook etc ca să ajungă la copii. Profesori care reușesc nu doar să audă, ci și să asculte ce zumzăie părinții care s-au trezit că ȘCOALA, într-un ultim efort de a reglementa orbește, le-a ajuns pe unicul teritoriu unde mai erau la adăpost: ACASĂ.

Profesori care dau greș, mai alunecă pe câte o scândură, când încearcă să mute clasa fizică în online; dar care învață repede că părinții le-ar fi de ajutor dacă i-ar considera prieteni. Profesori care ajustează din mers, dar nu se opresc din drumul lor. Profesori care aruncă în spate convingeri înrădăcinate și grele despre cât și cum trebuie să învețe copiii și descoperă cu bucurie că își pot împlini menirea lor și fără să exercite control absolut.

Profesori care devin repere, care iau copiii de mână și le inspiră mersul pe punte. Profesori care ridică privirea copiilor spre sus și înainte, în loc de jos și cu frică.

ACEȘTI Profesori sunt bucuria mea de azi. Lor le zâmbesc de pe partea cealaltă a graniței, le admir eforturile, le întind o mână de înțelegere și încurajare.

Și au nevoie de încurajare azi, acești Profesori. ȘCOALA i-a lăsat baltă. Sunt pe cont propriu.

Au nevoie să știe că-i vedem, că știm cât muncesc, că îi primim în casele noastre ca pe niște musafiri de preț și că ne dorim să construim împreună, în afara parantezei, altă Școală: una în care să fim parteneri.

4 thoughts on “Bucuria de azi: Profesorii

  • Doamna, sunt profesor de 43 de ani. Din pasiune, dupa ce am iesit la pensie, am deschis un centru de limbi straine. Lucrez si acum cu mare drag, alaturi de cativa profesori excepționali. De o saptamana lucram pe zoom, si nu e usor. Articolul dumneavoastra m-a uns la suflet. O dovada ca eforturile noastre sunt apreciate., ca adevarul, munca de calitate si caracterul frumos ies la iveală in astfel de clipe. Va multumeste un dascăl in vârstă, dar cu inima tânără.

  • Profesorii dedicați abia acum se văd. Nu e usor online pentru ca este nevoie de materiale si multe jocuri interactive de pe urma cărora ei ÎNVAȚĂ. Este minunat sa.i vezi atat de entuziasmati la fiecare exercitiu. Așteaptă intalnirea cu nerăbdare si de fiecare data prelungim cele 2 h cu discutii si pentru a.si prezenta invențiile din ziua precedentă. Aceasta situație ne da posibilitatea de a fi creativi la cel mai inalt grad.

  • Frumos ati spus, stimata doamna! Daca trebuie sa trecem prin suferinta pentru a intelege ca suntem de aceeasi parte a baricadei, parinti si profesori, atunci merita! Diamantul sufletelor noastre se slefuieste astfel…, devenim o ECHIPA in educatia copiilor nostri! Ce poate fi mai frumos? Pot sa afirm inca o data, ceea ce-mi place sa spun in situatii limita: Orice nor negru are un strop de aur!

  • Da suntem de aceeasi parte a baricadei: elevi, parinti si profesori!
    Impreuna, doar impreuna putem reusi.
    Frumos, adevarat, sincer.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *