Bucuria de azi: dezintoxicare

Și mă găsesc pe mine în balconul de la apartamentul mamei mele, chircită pe un scaun, respirând sacadat, cu gândurile aglomerate ca traficul greu și agitat de oraș, cu sufletul trepădând ca gălăgia năucitoare care ajunge până la mine. Afară, ca și înăuntru; înăuntru, ca și afară.

Îmi vine să alerg și alerg:

Alerg de la un copil la altul, ca să-i ajut să termine temele.

Alerg repede în balcon să mă liniștesc.

Cât mă liniștesc, alerg cu gândul la ce mai pot rezolva înainte să mă închidă iar careva în casă.

Alerg la masă.

Alerg cu gândul la ieșirile pe care nu mai îndrăznesc să le plănuiesc de teamă că nu mai apuc să le fac.

Alerg iar pe balcon să mă liniștesc.

Alerg să strig “Oameni buni, luați-o mai ușor, că dacă alergați așa, iar o să ne blocăm!”

Bagajul pregătit cu atâta grijă pe terasa mea albastră a căzut lângă mine, în praful drumului, în timp ce alerg în cerc.

Stop. Respir.

Ce am construit în liniște, în izolare, în clinica de dezintoxicare în care ne-am trimis, am construit în noi înșine.

Afară în lume nu e liniște. Afară e dincolo de controlul meu. Și de decizia mea.

Pot alerga în cerc, disperată că nimeni nu se oprește.

Sau pot STA, chiar dacă lumea aleargă iar ca un carusel defect.

Terasa mea albastră e ÎN MINE.

Lumea întreagă poate să alerge în cerc, precum mașinile astea nenumărate prin giratoriul de sub balconul mamei.

Eu pot alege să MERG ÎNAINTE. Chiar POT.

Imi privesc rucsacul, mi-l pun în spate și pornesc iar. Mai departe.

Eu știu cine sunt.

Sunt cea care alege să meargă în pas de plimbare înainte, spre Îmbucurare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *