February 1, 2008

Despre

Despre cum mi-am găsit credinţa

N-a fost uşor, nici scurt. Credinţa a fost un colţişor adăpostit bine; mai degrabă ascuns, periculos de scotocit, lăsat, în consecinţă, pe undeva, accesat la nevoie, înzestrat cu speranţă, depozitarul fricilor celor mai cumplite. Un fel de bibelou înmânat din generaţie în generaţie, despre care nu pui prea multe întrebări. Îl iei ca atare. Ţi se transmite că e preţios şi presupui că e, fără să te îndoieşti. Stă uitat pe o etajeră, îl ştergi de praf din când în când, dar nu te opreşti să-l VEZI.

Şi trece vremea, creşti, vine câte un gând, câte un maldăr de emoţii şi te trezeşti contemplând bibeloul tot mai des şi te trezeşti că te întrebi dacă nu cumva e doar o bucată de ceramică veche, dacă nu cumva utilitatea lui stă în… TINE; dacă nu cumva bibeloul acela e doar o formă care materializează un set subtil de gânduri, emoţii şi convingeri, căci aşa se întâmplă cu noi, oamenii, om fi spirit, dar ne trebuie ceva care poate fi şi văzut, şi auzit, şi pipăit ca să ne amintim mereu că existăm.

N-am aruncat bibeloul, e o formă de artă, poate fi vindecător. Dar l-am dezbrăcat de încărcătura mistică. E doar un bibelou.

Mi-am dat seama de ceva timp că biserica, orice biserică, e o instituţie obişnuită în interiorul căreia poţi găsi răspunsuri, dar la fel de bine poţi să NU. Că e exterioară sinelui, că ALEGI, de fapt, să intri acolo, să te conformezi, să accepţi regulile dacă asta îţi aduce un beneficiu spiritual sau de altă natură. Şi că e utilă la fel ca oricare altă instituţie creată de noi ca să răspundă nevoilor noastre sociale, atâta timp cât ele există.

Mi-am dat seama şi că eu NU reuşesc să găsesc răspunsuri în biserică, în nici una dintre ele. Găsesc încântare pentru ochi, găsesc armonie muzicală, găsesc multe acolo, dar nu găsesc răspunsul la întrebările mele despre viaţă, moarte şi sens. Aşa că, o vreme, am fost confuză. Credeam că răspunsul la aceste întrebări e musai să fie găsit acolo. Aşa învăţasem.

Într-o zi, am participat la un modul de dezvoltare personală despre etajul spiritual al eului nostru. Şi când a fost rândul meu să vorbesc, jenată oarecum, am recunoscut că eu ştiu mai degrabă în ce NU cred, decât în ce cred. Răspunsul psihologului meu (care e o doamnă, dar nu sună bine psiholoagă, nu ştiu exact de ce) a fost revelator pentru mine şi mi-a oferit o direcţie: ”Păi, bine, mi-a spus ea, dar să accesezi spiritualitatea nu înseamnă musai să îţi găseşti o biserică. Ci să clădeşti în tine o viziune integrată despre viaţă, moarte şi sens în Univers”. ASTA, adică, puteam găsi într-o biserică sau în orice alt sistem care să fie coerent pentru mine. Inclusiv în ateism.

Au mai trecut nişte ani până să reuşesc să clădesc în mine această viziune. Între timp, am pendulat între a mă eticheta drept agnostic sau ateu. Îmi era clar că spiritualitatea mea nu lasă loc bisericii, dar nu reuşeam să renunţ la o formă oarecare de Dumnezeu. Mă chinuia inexistenţa vreunui Dumnezeu şi aş fi vrut să mă abandonez vreunei credinţe totale, no questions asked, dar nu puteam nici asta. Mă chinuia şi îndoiala.

Am reuşit să depăşesc obstacolul acesta când am reuşit să schimb perspectiva. De ce am nevoie să cred că există vreun Dumnezeu?

A fost greu să îmi răspund. A fost dureros. Pentru că e de neprivit, de nesimţit, de neauzit că va veni un moment în care EU nu voi mai fi. Pentru că mi-era de nesuportat gândul la dispariţia totală şi definitivă a eului conştient. De asta aveam nevoie de Dumnezeu. Ca să pot suporta să trăiesc ştiind că voi muri. Ca să mă mângâi că mai este ceva după, că voi continua să exist cumva.

Cu mult ajutor de la un autor drag mie, am reuşit să trec prin procesul acceptării finitudinii mele. La sfârşitul procesului aveam o viziune integrată despre viaţă, moarte şi sens în Univers. Şi nu mai aveam nevoie de Dumnezeu:

Mi-e teamă de finitudinea mea. Dar asta nu îmi defineşte viaţa, atâta câtă voi avea. Aşa cum nu îmi defineşte viaţa faptul că mi-e teamă de albine când se aşează pe mine, de animale mari, de întuneric, de multe lucruri. Sunt temeri gestionabile. Între timp, am de trăit.

Ceea ce am acum, în fiecare clipă a vieţii mele, e preţios şi e responsabilitatea mea să valorific, căci doar de mine ţine fericirea, împlinirea şi sensul pe care îl dau vieţii mele.

Nu am timp să rănesc, căci nu mai am o eternitate ca să vindec. Dacă rănesc din neştiinţă, îmi cer iertare, căci nu există un veac de după mine şi nici un înger care să mă mântuiască de păcate peste o veşnicie. Există aici şi acum de iubit, de iertat, de conectat, de construit. Dacă sunt rănită, muncesc să iert, căci nu voi putea să mă vindec de durere în nici o lume de dincolo.

Ce trăiesc zilnic e un privilegiu, e preţios, aşa că învăţ să mă minunez de toate minunile, să mă uimesc de toate uimirile, mici şi mari.

Singura formă în care pot continua să exist, fără eu conştient, la nivel ideatic, este prin reverberaţia a ceea ce las în urmă, copiilor mei, lumii de după mine.

N-am timp să judec, să blamez, să constrâng; sunt ocupată să iubesc, să accept, să respect.

Sunt, în sfârşit, bine.

Căci SUNT.

Atee.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *