Zizi online

Angela Carter, “Nopti la circ”, Editura Leda

http://en.wikipedia.org/wiki/Angela_Carter

Am descoperit aceasta autoare citind “magazinul magic de jucarii”, aparut tot la Editura Leda. M-a intrigat. Am ramas cu un sentiment de viata traita dupa canoanele complicate, fascinante si capriciopase ale visului si, la fel cum simt cind ma trezesc din unele vise, nu mi-a fost prea clar daca a fost un vis frumos sau un cosmar, daca sa ma mai ancorez o data in nebunia asta cu suisuri si coborisuri de montagne russe sau daca, mai bine, sa ramin in cotidianul luminos sau mohorit, dar real, de care te poti agata, despre care poti AFIRMA si NEGA al altor autori.

Pina la urma am incercat si “Nopti la circ”. Evident, am cazut in capcana; am fost pacalita si, de fapt, nu prea am avut optiune reala decit sa cad in capcana odata ce am pus mina pe o carte a Angelei Carter; pentru ca daca gusti o data din amalganul asta de grotesc si minunat, daca te trintesti in mizga si apoi te ridici printre nori pufosi rozalii, nu se poate altfel decit sa mai vrei.

“Ea incepu sa rida.

-Te-am pacalit, deci! Doamne, te-am pacalit!

Ridea atit de tare incit se cutremura patul.

-Nu trebuie sa crezi tot ce scrie in ziare!, il asigura ea, bilbiindu-se si sughitind de veselie. Cind te gindesti ca te-am pacalit!

(…)

Tornada spirituala a risului lui Fevvers incepu sa se invirta peste intreg globul, ca un raspuns spontan la comedia uriasa care il provocase, pina ce tot ce respira si traia pretutindeni, izbucni in hohote de ris. Sau asa i se parea sotului inselat, care incepu si el sa rida, desi nu stia prea sigur daca nu cumva chiar el era poanta acelei glume. Fevvers, reusind sa se opreasca intr-un sfirsit, se apleca asupra lui, acoperindu-i fata de sarutari. Ah, cit de multumita era de el!

-Cind te gindesti ca am reusit sa te pacalesc! se minuna ea. Iata o dovada ca nimic nu-i mai presus decit increderea!”

Uite asa se sfirseste cartea asta si exact asa ma simt eu; prinsa in risul ei halucinant, cu unica alegere de a ride si eu, ca sa nu ma prabusesc, sa nu fiu absorbita in virtejul asta halucinant…

“Nopti la circ” e despre o femeie fantastica; o femeie pur si simplu; din ratiuni didactice, ei i se atribuie atribute fantastice care sa ii sublinieze feminitatea abundenta, suculenta, minunatia ei de femeie elogiata cu surle si trimbite pe marile scene ale Euroepi si discret de catre barbatul obisnuit care decide sa o urmeze pina la capatul lumii, vrajit, subjugat de esenta ei de femeie fantastica prin insasi faptul ca e femeie, in ciuda ratiunii lui de barbat cerebral, care VEDE si AUDE si SIMTE mizeria ei umana, amanuntele existentei ei de zina care merge la toaleta ca sa urmeze chemarile naturii.

In jurul acestei creaturi minunate misuna, tesind, urzind ite separate care se impletesc la tot locul cu povestea ei, intr-o tapiserie baroca, tot felul de alte femei, al caror rol, in fond, e sa puna in valoare totalitatea, ca nu ma pot exprima altfel, personajului cheie: femei marunte, femei copil, femei lider, femei mame, femei vrajitoare, femei nebune, o cohorta de mici bijuterii, ciudate, stralucitoare indiferent de mediul in care evolueaza.

Da, e un elogiu adus Femeii cartea asta. Si da, poate unii ar putea sa o considere discriminatorie de-a dreptul. Eu nu o consider asa. E adevarat, barabatii sunt elemente pasagere, in genere; sunt colectionari, sunt jucatori, sunt lipsiti de complexitate in sensul ca energiile lor creatoare sunt canalizate de cele mai multe ori, pe o singura directie, fara sa tina cont de ramificatiile inerente oricarei creatii. Dar nu e asta, in fond, esenta diferentei dintre genurile speciei noastre? Nu sunt discreditati, sunt nesemnificativi, in carte, pentru ca rolul cartii e de a cinta colorat si fascinant despre femeie, nu despre barbat. Atita tot. Si, zic eu, insusi faptul ca exista un personaj masculin care urmeaza in permanenta povestea si care, in final, ajunge sa o implineasca pe femeia minune, dincolo de faima, de bani, dincolo de ovatii, in tacerea aparent calma a desertului siberian, nu in palatul rivnit al vreunui duce destrabalat, ci in casuta umila a unui saman, intr-o lume simpla si simplificata, nu inseamna altceva decit acceptarea prezentei masculine, respectarea subtila si calma, dupa atita efort, a barbatului jumatate. (care, si el, isi redescopera identitatea raportindu-se la femeia pe care a rivnit-o si urmarit-o cu asiduitate).

Am spus asta ca sa nu descurajez barbatii sa citeasca aceasta carte:) Cumva ca raspuns/reactie la prefata cam feminista (in sensul pe care nu mi-l asum, ca e si unul pe care mi-l asum, o sa mai discutam noi despre asta) a cartii.

Multe mai am de spus despre cartea asta; despre stilul ei, despre tehnicile narative, despre subtilitatile ei… Dar ma opresc aici, va las doar cu senzatiile mele, cu trairile pe care le-am experimentat, in speranta ca vi se face pofta!

E o emisiune pe Discovery Travel and Living care se numeste “Toddlers and Tiaras”. O prind din cind in cind, navigind pe canale cu telecomanda in mina. In emisiunea asta este vorba despre niste mame (americane). E o poveste trista cu final grotesc despre idealurile lor spulberate intre vasele pe care le spala, casnic, repetitiv, intre cei patru pereti ai casei care le defineste acum identitatea pierduta. Mamele astea, supraponderale, rutinate, obosite, blazate, mame si femei care au renuntat la lupta cu propria imagine si isi ascund trupurile flescaite sub haine lalii, ridurile sub un par neingrijit care atirna slinos peste obrajii grasosi si lasati isi ascund si iluziile in spatele jocului grotesc la care participa cu tot ce a mai ramas din entuziasmul lor.

Mamele astea isi duc fetitele de 2,3, 4, 5 pina la 10-11 ani la concursuri de frumusete. La fabrica de papusi. Acolo isi imbraca fetitele-papusi in rochite cu exces de volanase, in costume din doua piese: top pina la buric si pantalonasi mulati cu exces de paiete, le pun mese si peruci din par stralucitor, cirliontat, bogat, rococo de-a dreptul, le machiaza fatucile maruntele pina le transforma in copii grotesc senzuale ale supermodelelor flamboaiante din paginilie revistelor de scandal si le trimit pe scena. Acolo papusile de 3 ani, de 5 ani, de 10 ani, isi expun funduletele si buricele, arboreaza zimbetele de Miss univers, se intorc cu spatele si dau din fund a la Shakira, intind minutele si isi scutura intr-un mod ce se vrea a fi senzual, probabil, bustul neimplinit.

Cind am vazut “Little Miss Sunshine” mi s-a parut dulce si amar, mi s-a parut o lectie subtila despre viata si familie, despre cum inocenta copiilor tai rastoarna greutatea propriilor iluzii cu care ii incarci pina la fringere. Incep sa imi schimb parerea; incep sa cred ca e doar o ridiculizare a unei realitati monstruoase si, in cazul asta, e o satira prea dulce pentru grotescul, da, nu pot sa scap de cuvintul asta, acestui tip de practici.

Ca 10 nebune decid sa isi transforme fetitele in papusi cu care sa se joace ca sa uite de ratarea lor pot sa inteleg, dar ca un p[ost de televiziune decide sa faca din asta o emisiune care, chiar daca e usor ironica pe alocuri, nu condamna la fiecare cuvint practica asta, mi-e greu sa inteleg. Daca asa ceva s-ar petrece pe aici, in aria mea vizuala si auditiva, jur ca le-as raporta la protectia copilului!

Si e dureros de eterna povestea asta… e despre cum, peste 10 ani, papusile de ceara, mame ratate, scuturindu-si trupurile flescaite prin culise, isi vor sustine propriile progenituri de ceara in jocul asta scirbos!