Zizi online

Cind i-am dat la gradinita, copiii aveau doi ani. Erau capabili sa spuna “apa”, “papa”, “pipi”, “mama”, “tata”, “atiu” (artur, desene) si “patiu” (saltea gonflabila) de sarit. Am aflat, spre amuzamentul meu, ca acolo, la gradinita, vor face lectii de engleza. Nimic obositor, 10-15 minute pe zi, in care teacher din Scotia apare pe perete si le povesteste despre tot felul de jucarii simpatice in engleza. “Mult succes!”, le-am dorit eu, zimbind in sinea mea. A trecut un an. Copiii vorbesc, inca, stilcit romaneste; sunt lenesi tare la vorbit corect.

Insa….

Intr-o zi, desenam cu Tudor; o mami trista. Apoi o mami… nu, nu care zimbeste, nici care ride…Tudorel se scremea disperat in cautarea cuvintului opus. Vroia musai sa zica vesela. Si eu , desi stiam ce vrea sa zica, il priveam (vesela) cum se bilbiie constiincios sa spuna ce vrea. Si deodata, explodeaza din gurita lui, izbavitor, in sfirsit…”uepi!” (happy!). Mami ramine brusc cu gura cascata.

Acum vreo doua saptamaini, tot Tudor tinea un capacel de plastilina in minuta si bodoganea prin casa: “Acum ne jucam cu laian! Acum ne jucam cu lian, mama!” “Da, mama, ne jucam” zic eu, nepricepind nimic, dar incercind sa ocolesc o criza de nervi iminenta datorata neputintei mele de a intelege ce vrea de la mine. Si el, sfatos ca un mosnegel, rabdator cu nepriceputa de maica-sa si intuind perplexitatea mea, mi-o trinteste: “Mami, ne jucam cu LEUL-LAIAN (LION)!”. Mami ramine (iar) cu gura cascata.

Ieri seara Victor ia o carte si citeste. “Minchi, minchi, minchi!”. “Ce minchi visezi mama?” zic eu, curioasa tare despre ce vorbeste odrasla. “Uite, mama, MINCHI! (MONKEY)” imi zice, aratindu-mi maimutele din copac.

Hmmmm…

Daca ar fi sa imi spuna ceva doamnele de la gradinita, ar trebui sa imi incasez de la ele un hotarit: “I told you so!”.

Zisei eu, savurind o cafeluta la serviciu, unde am fugit sa imi fac cursurile pe saptamina viitoare (si sa stau in pace cu gindurile mele sic!), in timp ce Cristi munceste acasa cu copiii.

Pai chiar asa! Ia sa ne gindim un pic si la acest aspect. Ne invirtim pe aici, prin lumea virtuala de mamici, unele mai dure, altele mai soft, unele mai carieriste, altele mai casnice, unele mai agresive si altele mai tolerante, ne afisam si ne atasam toate la statutul nostru de mame si, poate, uitam ca libertatea noastra de a fi mame asa cum vrem si avem noi chef si principii se sprijina (si) pe omul de linga noi: sot si tata. Nu suntem mame libere IN CIUDA lor, nici DIN CAUZA lor, ci si DATORITA lor. Cel putin, asta e cazul meu.

Nu trebuie sa ma lupt cu misoginismul secular in familia mea, nu am nevoie sa ma afisez declarativ si razboinic in postura mea de mama si femeie, nu am nimic de demonstrat sotului meu si tot ce fac, fac pentru ca asa simt/sunt, insa nu in afara lui, ci impreuna cu el.

Sigur, sotul meu invata paternitatea. Are mult de recuperat; reversul medaliei: secole intregi in care a fi tata se reducea la a furniza bani in casa si a aranja casatorii. Insa, asa cum femeile au recuperat, infometate de cultura si stiinta, cu pasi imensi discrepantele de emancipare, asa invata si el/ei, cu pasi rapizi si mari, sa isi asume si sa isi defineasca o altfel de paternitate.

Si aceasta noua paternitate inseamna ca intelege si isi asuma cu demnitate si mindrie spalatul vaselor, curatenia in casa, schimbatul de scutece urit mirositoare, orele de hirjoneala cu copiii, scosul la plimbare in oras, trezitul noaptea pentru alinatul baieteilor plingaciosi din diverse motive, baile cu spuma in urma carora iese ud si plin de nervi ca l-au stropit copiii, pupacitul si mincatul de burtici, alintatul sotiei cam obosite, multumirile adresate sotiei care l-a lasat sa iasa simbata in oras sa se distreze cu prietenii… Toate astea, in parteneriat cu sotia lui, adica moi, cu rindul, cu negocieri: azi e ziua ta, miine ma duc la clubul foto, stai tu cu copiii?, azi nu ma trezesc eu sa ma duc la copii, ca sunt rupt de oboseala, NU LE FAC BAIE AZI ca sunt nervos, promit ca miine spal eu vasele etc.

Mai greseste? Nu gaseste mereu cuvintele potrivite si atitudinile potrivite ca sa se inteleaga cu copiii? E neatent, absent uneori, iritat si repezit? Pai, da… Dar, repet. Poarta in spate o grea mostenire. Si, in fond, eu, mama si sotie nu gresesc? Vorbim mereu de legatura indestructibila si aparte intre mama si copilul ei. Ce-ar fi sa vorbim despre legatura indestructibila si aparte dintre tata si copilul lui? Despre cum il ia si tata in brate cind se loveste si despre cum se lipeste baietelul de taticul lui si il stringe in brate si se lasa pupat si alinat. despre cum merge Tudor cu mami si cu Victor in parculet si despre cum Tudor culege o galetusa intreaga de castane: “Merg acasa si o sa i le arat lui tata!”. Si cara galetusa grea singur singurel tot drumul; e galeata cu castane pentru tata lui.

Si despre cum tata sta covrig pe canapea, iar Victor se aseaza in spatiul facut de picioarele lui sprijinindu-se de canapea: “Uite, tata, sunt la volan!” Si ii ia o mina si o invirte ca sa ia o curba. Iar a doua zi, tata TREBUIE sa stea covrig pe canapea, pentru ca Victor vrea la volan. Despre cum ma intreaba baietii: “mama, ce e asta?” aratindu-mi o unealta din trusa lor de scule. “Nu stiu, mama!”. “Tata stie!” rezuma copilul nestiinta mea in treburi barbatesti. Despre cum Victor, un pic de somnambul, se trezeste uneori noaptea si vine si se cuibareste singurel linga tata, in pat, nu linga mama, nu intre noi doi, linga tata si despre Tudor care il povatuieste mosnegeste: “Dictor, daca te trezesti la noapte, nu plingi, te duci la tata in pat!” Si despre cum ii reproseaza cu fatucile lor fals bosumflate: “Ai spus ca ne duci la tine la serviciu! TU ai spus!” Despre noptile in care tata fuge cu copilul la spital, pentru ca are carnet de sofer si mama trebuie sa stea oricum cu celalalt copil acasa; si sta cu baietelul la spital si se cearta acolo cu tantile doctorese care o reclama pe mama spre internare: “Doamna, mama sta acasa cu celalalt copil! Ce vreti acu, in toi de noapte sa o pun sa il trezeasca si pe celalalt si sa vina cu el la spital pentru ca spitalul dumneavoastra nu are facilitati de internat tata cu copilul?”

Sunt de parere ca femeia nu e egala cu barbatul. Nu poate face TOT ce face barbatul. Asa cum nici barbatul nu poate face TOT ce face femeia. Avem abilitati si inzestrari diferite. Avem si trebuie sa avem drepturi egale? Categoric DA! Trebuie sa fim egali in drepturi; asta, insa, nu ne face egali in toate. Nu poti sa pui semnul egalitatii intre doua entitati diferite; diferit e cuvintul cheie; hai sa nu ne mai comparam atita. Suntem DIFERITI; nu exista superioritate, nici absoluta, nici relativa, nici a barbatului, nici a femeii. Suntem la fel de buni/rai, dar…ALTFEL. Cam asta, cred eu, e si situatia maternitatii/paternitatii. Cum si de ce sa compari si sa enunti ca atasamentul copilului de mama si invers e superior celui al copilului fata de tata? Cum sa gindesti ca sentimentele materne sunt categoric cele mai puternice sentimente umane? De ce nu si sentimentele paterne? Oare un tata nu e tot asa de dispus ca si o mama sa isi dea viata pentru copilul lui?

Sigur, maternitatea se manifesta intr-un anume fel; unic. Insa si paternitatea se manifesta la fel de unic. Poti sa le compari? Poti pune semne intre ele (egal, mai mare, mai mic)? Eu cred cu putere ca NU.

Acestea fiind zise, il sarut si il iubesc pe sotul meu. Suntem, impreuna, structura de rezistenta a perimetrului familiei noastre. Fara el as fi schioapa. 

Am dat peste http://www.alinadownunder.blogspot.com/ din pura intimplare. Imi deschisesem si eu blogul, scriam pe el ce imi traznea prin cap, fara grija de a fi citita de careva, cind, intr-o zi, sora-mea imi spune rizind: “Uite, soro, te citeste lumea!” Printre cei care ma citeau era si Alina Downunder. Am deschis de curiozitate pagina ei de blog si…am ramas atasata acolo, citind si citind. In fine, am adaugat blogul ei in blogrollul meu. De atunci – si uite ca trecu vreun an de atunci -, in fiecare dimineata, dupa ce expediez copiii la gradinita, imi fac un cafeloi imens si (inca, spre rusinea mea) imi aprind o tigara si dau click pe blogul sus-numit. M-am atasat teribil de blogul asta. Pentru citeva motive simple: pentru ca Alina traieste intr-un loc in care e fericita si se simte implinita si asta razbate cu gratie din fiecare rind al ei; pentru ca e inteligenta si articulata si poate pune in discutie probleme de diverse genuri, poate combate, poate sustine puncte de vedere, cu pasiune, dar fara agresivitate, asa ca e o veritabila placere intelectuala sa o citesti, fie ca esti de acord cu ea sau nu; pentru ca e o mama fericita si se confrunta cu toate porblemele maternitatii si ale familiei si o face frumos; si, mai ales, extrem de important pentru mine si ceea ce simt eu ca mama si femeie, pentru ca din rindurile ei razbate, uneori, imperfectiunea. O imperfectiune abia sesizabila, nu stiu daca asta e cuvintul potrivit; sa incerc sa exprim mai bine ce simt: din rindurile ei razbate un parfum dulce amarui, un necaz, o greseala pe care a facut-o, nervi, oboseala, iritare, lupta, iar nervi, iar iritare, varsari de nervi pe cite o caprita, pe care le regreta si le depaseste si o ia iar si iar de la capat. De ASTA ador sa citesc blogul ei; ma regasesc acolo: greselile, nervii si iritarile mele le regasesc acolo, le simt, ascunse printre rinduri frumoase. Si ma incurajez pe mine insami sa o iau de la capat, sa arunc o privire in lumea ei minunata si sa o iau SI eu de la capat; sa pun si eu un zimbet la sfirsit, cum face ea, sa fiu mai buna, mai intelegatoare, mai fericita, asa cum incearca ea sa faca, zi de zi.

La fel ca ea (sau la fel cum percep eu ca face ea), nu mi se pare ca imi ascund false frustrari si esecuri profesionale si umane in spatele sacrifciile pe care le fac pentru copiii mei. Incerc, doar, sa traiesc cu gratie. Sigur ca nu imi iese mereu. Sigur ca ma reped la copil si mai tip la el si apoi imi pare rau, sigur ca sunt obosita, sigur ca sunt mai putin cocheta ca inainte de copii. Dar o iau de la capat. In fiecare zi, eu, cu frumusetea mea, cu inteligenta mea, cu familia mea superba. In fiecare zi incerc sa rid mai mult, sa le arat mai mult baietoilor cit de tare ii iubesc, in fiecare zi incerc sa fiu o mama mai buna. Nu perfecta! Am renuntat la pariul asta cu mine insami, mi-am dat seama ca e o prostie; deci, nu perfecta, ci mereu mai buna. Sunt multumita de viata mea. Imi place cum traiesc. Copiii mei sunt fericiti. Eu…citesc mult, vad filme, merg la cinema, ies la shopping, calatoresc, ies cu prietenii, ma “cafelesc” cu fetele, merg la petreceri. Sigur, nu mai fac asta non stop, ca inainte. Dar o fac, in masura posibilitatilor. Sau…mai degraba…o fac altfel: mai constienta de mine, savurind mai tare momentele de “libertate”, o fac mai bine ca altadata. Ba chiar, pot spune…eu si sotul meu facem mai multe lucruri ca inainte; in incercarea noastra de a ne deconecta, eu am inceput sa fac sport, sotul meu si-a gasit o noua pasiune: fotografia (e bun la asta, ii place, am cunoscut deja o alta lume), discutiile noastre sunt mai profunde, felul in care ne bucuram de noi cind avem posibilitatea de a iesi la un restaurant numai noi doi e mai dulce, mai intens…

Fiecare OM, indiferent ca e mama, femeie, sotie, angajata, femeie de afaceri sau barbat de orice fel, are dreptul la propriile opinii si are libertatea de a-si alege modul de viata. NU? Pot fi de acord sau nu cu un punct de vedere, p[ot alege sa il combat sau nu, sa mi-l asum sau nu, INSA nu sunt libera sa emit judecati! Asta e esenta umanitatii noastre. Sigur, nu te poti abtine sa nu judeci intotdeauna. oricit de open minded as fi, recunosc ca judec si eu oameni si atitudini. Insa aici intervine al doilea pilon al umanitatii noastre: curtoazia, gratia si respectul. Daca nu te poti abtine sa nu judeci, fa-o in mintea ta, nu improsca cu noroi, nu murdari, nu calca in picioare. Din simplul motiv ca odata, in decursul vietii tale, vei fi exact in aceeasi postura pe care ai judecat-o si atunci nu vei mai avea aceeasi parere despre cum ar trebui sa fie lucrurile, atunci te vei ierta si te vei intelege!

Hai sa nu confundam TIPARUL cu individul. Iti poti alege singur tiparul in limitele caruia vrei sa traiesti; insa tiparul nu te defineste pe tine ca individ. TU o faci. Tiparul de house-wife mi l-am asumat (desi era o vreme cind, ca si Alina, la inceputuri, l-am dispretuit). Si am facut-o cu mare bucurie. Pentru ca am descoperit ca nu tiparul ma defineste. Ca ramin aceeasi persoana deosebita, inteligenta, prietenoasa, afurisita, complexa (pardon de prea marire:) chiar daca imi permit sa ma bucur de dulceturi, de zacusti, de copii, de frunze si flori:) Ti-e teama de un tipar daca nu te cunosti suficient. Daca nu te iubesti suficient si daca nu te respecti suficient. Daca stii, insa, lucrurile astea minunate despre tine, nu ai cum sa nu fii si tolerant, si intelegator, mai putin vehement, mai putin agresiv, mai mult prodiversitate, mai mult politicos, zimbitor si gratios…

Oful asta mare…asa…ca “statement” personal la scandalaul provocat de o doamna agresiva aici .

Seara, tirziu, ora de nani si un pic de negociere; “treci pe canapea sa iti pun pampersul!” Viiijt! Luat militareste de umeri si de fundulet si trintit pe canapea: “Mami, te-ai enervat?” (cu un zimbet sagalnic si un pic timid/temator. Rid. “Nu, mami, nu m-am enervat; m-am jucat cu tine.” Ride si el.

“Poate ca vorbim cu Mos Craciun, mai tirziu, nu acuma, sa ne aduca un Scooby care vorbeste si un Shaggy care vorbeste!” Asta stilcit de nu se mai poate si ritmat ca o incantatie, pentru ca deja viseaza cu ochii deschisi , VEDE un Scooby mare, de-adevaratelea, care vorbeste cu el si poate alerga dupa el, stiu, o sa fie un baietel intelegator si o sa se multumeasca cu un Scooby de plus care vorbeste cind il apesi pe burtica, dar el viseaza deja un catel mare si caraghios care ii populeaza realitatea lui imensa, plina de minunatii vorbitoare.

Cearta mare, militarie, ca s-au jucat de-a aruncatul cu un ceas de perete cu geam de sticla, care s-a spart. I-am gasit cu cioburile in mina, veseli nevoie mare. Victor e mereu responsabil de initativele aruncatoare de pereti. Maaaare scandal. Tudor sta cuminte, invizibil, poate scapa de furtuna. Insa furtuna se repede si la el: “Ce fel de fratior esti tu? Asa face un fratior bun? Daca stii ca nu e voie sa te joci cu lucruri facute de sticla de ce nu i-ai spus sa nu arunce? Asa face un fratior bun!” Inchid usa si ii las in camera lor sa se gindeasca la ce au facut, sa se inteleaga bine si sa ma linistesc eu. Incepe iar joaca. Il aud pe Tudor: ” Ditor, mama a put nu alunci!” (Victor, mama a spus sa nu arunci!) Zimbesc. Ce nevoie au ei de morala mea? Acolo, in camera lor, cu usa inchisa ca sa nu vin eu, se desfasoara in intreaga ei splendoare dinamica relatiei lor. Acolo se negociaza, il aud pe Victor spunind: “Tudor, imi dai si mie una da?”, “Da”, “Bine, Tudor!” Se imparte, se deruleaza povesti minunate, incep sa bubuie motoarele masinutelor alergindu-se pe sosele, vine politia, se duc oamenii rai la inchisoare, Scooby urca in masina de pompieri si maninca un tort mare, mare, mare, pisica adoarme dupa ce primeste o injectie, avioanele zboara pe cer, baietii cad in prapastii si se salveaza cu fringhiile, hipopotamul se imbarca in salvare si pleaca la gradinita, invie acolo, in camera lor o alta lume la care simt ca nu mai am acces, e lumea LOR, din care nu fac parte decit marginal: “Victor, mama a spus sa nu arunci!”

Apoi usa se trinteste de perete si apar motoceii alergind in sufragerie. Lumea minunata ramine captiva in camera lor. Si o data cu usa trintita de perete, mi se permite sa apar in viata lor si atunci incep medierile, certurile, jocurile in trei, admonestarile. Si, mai pe seara, cind vine tata, calareala, saritul in pat, saritul in capul lui tati, gidilatul, mincatul de burtici gustoase in hohote minunate de ris, mucii, urechile dureroase si altele, de-ale noastre, de-ale oamenilor mari.

Baieteii nostri au trei ani. Isi lipesc fatucile rotunde de obrajii mei, sa ma iubeasca pentru ca mi-au facut injectie “cu forta”, ma intreaba zimbind daca m-am enervat de traznaile lor, ne admonesteaza scurt sa nu mai tipam la fratiorul care a facut o prostie, chicotesc complice cind spunem noi vreo prostie: “Cristi, nu vorbi prostii, copiii nostri sunt cuminti”, “hi, hi, hi, tata a put potie!” (”tata, a spus prostie!”), se invata sfatos ca doi mosneguti unul pe altul: “Daca p;lingi la noapte, te duci la tata in pat, nu tipi, nu, te dai jos din patut si te duci la tata in pat si dormi cu el!”

La multi ani, baietei minunati! Multumim pentru zimbetele care ne lumineaza chipurile in fiecare seara, cind va sarutam nasucurile adormite in patuturi. Ne-ati facut obositi, iritati, nervosi si incredibil de fericiti!