M-a ajutat, zilele astea, o prietena foarte buna, sa imi cristalizez pozitia fata de acest trend (cliseu?) pe care il are psihologia cresterii copilului in ziua de azi. Sunt, de acord, in principiu si in linii foarte generale cu respectarea optiunilor copiilor, cu cerutul de pareri, cu responsabilizarea lor in felul acesta, pina la un punct, sunt de acord si cu ritualul pedepsei care nu are voie sa fie pedeapsa, ci relevarea faptului ca anumite comportamente au anumite consecinte. Ceva, insa, ma deranja in parteneriatul asta acceptat suta la suta.
Si acum m-am lamurit ce anume.
Nu pot sa fiu un partener real pentru copiii mei; nu cred ca e de datoria mea sa ii ingrijesc si iubesc neconditionat, in timp ce ei nu au NICI o datorie. In primul rind, ca asta nu se cheama parteneriat. Si daca sunt un partener care, totusi, ghideaza actiunile copiilor sai, ii face sa faca alegeri pe care nu le impun cu forta, dar le insinuez in ei, atunci nu sunt un partener duplicitar? Si oare ei nu vor realiza asta mai tirziu? Si cam cum se vor simti?
In plus, mai devreme sau mai tirziu, copiii mei, obisnuiti sa ia decizii singuri in virtutea parteneriatului in care eu le respect optiunile, vor face o alegere proasta, cu care voi fi in total dezacord si va trebui sa le spun, pur si simplu, “NU”. Si nu orice “nu”, ci exact Nu-ul parintesc: “Nu, pentru ca ASA zic EU!”. Si atunci, cam cum se vor simti copiii mei? Tradati? Revoltati? Ametiti de imensa pacaleala a parteneriatului fals?
Nu, nu sunt de acord cu asta.
Copiii mei nu pot fi partenerii mei; nu se poate trata relatia parinte-copil ca un parteneriat; pentru ca nu este; pentru ca raporturile intre un parinte si copiii lui, balanta fina in care se echilibreaza de-a valma si precar iubirea neconditionata, autoritatea parinteasca, sentimentele de protectie si dependenta nu pot fi comparate sec cu raporturile dintr-o afacere intre doi oameni care se cunosc mai mult sau mai putin si intre care nu poate fi vorba de amalgamul amintit.
Copiii mei sunt o parte din mine; mai mult decit atit. Eu si copiii mei suntem ca doua multimi care se intersecteaza. Facem parte unii din altii si, in acelasi timp, suntem independenti unii de altii.
Asa ca, desigur, ii voi arata consecintele faptelor lui, ii voi cere si parearea UNEORI, ii voi respecta ANUMITE dorinte, imi voi tine mereu cuvintul, voi fi blinda si intelegatoare. INSA. Uneori ii voi PEDEPSI, UNELE alegeri le voi face EU pentru ei si in general, in ciuda blindetii, va exista in relatia mea cu ei si o aura de AUTORITATE.
Cuvintul asta, autoritate, a iesit din uzul psihologilor de azi; de teama, probabil, sa nu se confunde autoritatea asta cu agresivitatea. Si a fost inlocuit cu FERMITATEA. Dar nu e acelasi lucru. Cred ca in raporturile dintre parinte si copil e indispensabila si o doza de autoritate. De fapt, ea stabileste clar raporturile sanatoase. Cel putin pina la o anumita virsta, nu stiu care e aia, undeva dupa adolescenta, unde raporturile se schimba, o sa vad eu cind ajung acolo.
Pentru ca pina atunci, pina una alta, copiii nostri se intorc spre noi ori de cite ori au o dilema de orice natura, inclusiv morala si ne cer, mai mult sau mai putin deschis, sa le oferim un jalon dupa care sa isi ghideze si construiasca sistemul de valori. Si ASTA nu o face un PARTENER. Asta o face pur si simplu un copil, pentru care parintele este autoritatea suprema in materie de morala.
Asadar… am inceput sa le ofer posibilitatea de a-si alege singuri ce vor sa manince cind iesim in oras, la restaurant; insa nu am de gind sa le cer parerea cind ii voi da la cursuri de tenis. Le voi povesti doar cit e de minunat la tenis si cit de mult le va placea; daca, dupa un timp pe care il voi considera eu rezonabil, nu le va placea, sigur, le voi respecta optiunea si ii vor retrage; si voi incerca altceva.
Iar daca mergem la mall si vor la spatiul de joaca pentru copii, le voi explica odata ca acolo le bate aerul conditionat in cap si se imbolnavesc si daca asta nu va merge (pentru ca nu va merge, pentru ca a raci in viitor nu are nici un impact la un copil de trei ani cind se confrunta cu optiunea de a se juca ACUM), le voi spune scurt: “astazi nu se poate, pentru ca asa zic eu si cu asta basta!” (si asta va functiona cu siguranta!). Cu consecinta amuzanta, ca sa mai descretim fruntile muncite de marile dileme morale, ca atunci cind tipa si zbiara de nervi, ii chem la mine si purtam discutia moralizatoare; la care eu ii intreb: “ce ai facut?”; “am tipat”, zic ei; “de ce ai tipat?”; “pentru ca asa fac eu!”…
Si au dreptate. ASA fac ei…
