Vasilica
Uneori,viata noastra e atinsa fulgurant si stralucitor, de o seama de oameni care intra si ies fugar din existenta noastra. Ne lumineaza clipa si dispar asa cum au venit. Ne ating usor, dar lasa urme frumoase si trainice si, poate, habar nu au ca fac asta.
Ii uitam, uneori zimbim la aduceri aminte. Nu mai avem cum sa le multumim sau suntem prea ocupati sa facem asta.
Astazi imi rezerv 10 minute sa multumesc unui astfel de om. Poate miine voi avea timp sa imi amintesc de altul.
Vasilica e un fost student al meu. Inaltut, slabut si negricios, vesel si un pic tupeist. Facea Facultatea de Economie in acelasi timp, aveam sa aflu mai tirziu, cu Facultatea de Teologie. Uneori lipsea de la seminariile mele, uneori nu stia sa raspunda, insa mereu ii sclipeau jucaus ochii, mereu avea un zimbet uitat in coltul gurii. Mi-era deosebit de simpatic Vasilica. In pauze, sprijinea peretii facultatii impreuna cu prietenul lui, urmarind apreciativ fetele noastre (multe).
De 8 Martie, Vasilica s-a prezentat la usa cabinetului meu cu un buchet de flori si o sacosa: in sacosa era o sticla de 2 litri de tuica!!!! Tuica de a lui buna, de la tata, de la tara, tuica din butoiul de lemn caruia tata i-a dat cep ca sa trimita la profesoara!
Tatal lui Vasilica e preot. I-am spus: “mai, Vasilica, tu ma vezi pe mine stind asa… acasa si tragind pe dusca un paharel de tuiculita?” Am ris. Si am tras cu ochiul in crapatura pe care mi-a deschis-o sticla aceea de tuica: am vazut o casa la tara, am simtit mirosul pamintului rasculat primavara, biserica mica, gainile, poate, cotcodacind prin curte, mirosul de cozonaci de Paste si de Craciun, o viata tihnita si asezata, din alta lume, cu alt ritm…
In vara, dupa ce s-a terminat scoala, m-am maritat. Despre nunta mea am mai spus… Nunta mea a fost spectaculoasa si ingrozitor de dureroasa. Nu mai tin minte mare lucru de la nunta mea. Adica nu am prea multe amintiri la care sa zimbesc, incerc sa uit, sa poleiesc, sa ma resemnez… Si totusi… cind am ajuns la biserica, palida, cu un zimbet inghetat pe fata, incercind sa fac sa nu vada ceilalti ca vin de la urgente, incercind sa raspund cu seninatate la intrebarile nelinistite ale rudelor care o cautau pe mama, mi s-a lipit privirea, uimita, bucuroasa… de Vasilica!
Vasilica venise de la el de acasa la Bacau, ca sa cinte in cor la nunta mea…
Din cind in cind imi amintesc de el si zimbesc.
Vasilica a iesit din viata mea, poate s-a insurat, poate are copii… poate nu stie el cum a lipit de nunta mea un zimbet care va ramine acolo, suav, firav si frumos, toata viata mea.
