Zizi online

Cind te gindesti in urma, in urma in care erai asa de fericit si nu stiai, nu-ti vine sa crezi ca nu s-a auzit muzica sumbra si vibranta care pregateste un moment intens intr-un thriller. Vorbeai la telefon, te iritai un pic pe un coleg, planuiai o petrecere sau cine stie ce amanunt nefiresc de neimportant te tinea ocupat si treceau minutele si nu se auzea nimic. Nici o muzica sumbra. Nimic nu te pregatea pentru tragedia care urma. Iti duceai viata de minut cu minut cu naivitate, senin sau suparat si in timpul asta… in alta parte, timpul se precipita furtunos, evenimentele se legau strins si repede, lumea ta se stringea in ea insasi, se aglomera, se indesa ca sa se poata pregati de explozie… Si tu, tu iti duceai viata de secunda cu secunda nestiutor, cumplit de nestiutor…

Dupa aceea, cind lumea se prabuseste la picioarele tale, nu mai exista nimic altceva decit INAINTE si DUPA. Te dor muschii, te zbati fizic in dorinta de a te intoarce inapoi, cu o secunda inainte, atit, CU O SECUNDA! Si stii ca nu poti, si URLI.

Si te miri minios, caci te izbeste in fata cu atita putere lumea din jurul tau. Parca acum deschizi ochii pentru prima data si vezi oamenii zimbind si rizind, suparindu-se pe micile lor intimplari nesemnficative, mergind la serviciu, vezi soarele rasarind, vezi gizele zburind, vezi florile etalindu-se nepasatoare in vint… Si esti furios si nu iti vine sa crezi ca lumea merge inainte. Nu e normal sa mai rasara soarele!!!

Poate ca nu crezi in Dumnezeu si poate ti-e teama de asta… Si atunci incepe sa tune si sa trazneasca, se rupe cerul, se vaita cerul! Si iti spui: “E bine, macar atita! Macar atit sa faca universul asta timpit si aleatoriu! Sa zbiere, sa se vaite, sa trazneasca!!!” Si parca iti vine sa crezi ca totusi mai exista si altceva dupa aceea…

Dar apoi… iti aduci aminte, te cutremuri linga micul sicriu… Si te gindesti furios si cu frica:

“Daca existi, ce a fost in capul Tau?!”

In fiecare, in jur de 5 iulie, incepe o foiala prin casa. Cristi ma intreaba: “Bai, cind era ziua lui Puiu? Pe 6 nu?” “Bai, bumbi, ii raspund eu, parca si anul trecut am avut dilema asta. Pe 6 era celalalt prieten al tau. Nu cumva e pe 7?” Inevitabil, ajungem sa o bipuim pe Mada (sora). Da, e pe 7… In ultimul timp, Mada sora s-a obisnuit sa ne trimita pe mess cite un offline: “miine e ziua lui Puiu”.

Contextul uitucelii:

Cristi are doi prieteni foarte buni: Adi si Puiu. Adi e aici, cu noi, la Iasi. Seamana cu Cristi de parca ar fi frati; vorbesc amindoi repezit, sunt amindoi putin isterici, lucreaza impreuna si totusi, cind se intilnesc vorbesc repede repede, de parca s-ar termina lumea si cuvintele, despre chestiile lor php sau computer-related. Daca te intorci cu spatele la ei, nu iti dai seama cind vorbeste Cristi si cind vorbeste Adi. Adi uita din cind in cind cind e ziua lui Cristi.

Puiu e la Bucuresti. E foarte politicos, mult mai calm si cind ne intilnim cu el vorbim despre ultimele lui pasiuni: rolele, chitara, ultimele revelatii beletristice. Cristi uita din cind in cind cind e ziua lui Puiu.

De cite ori e ziua lui Puiu, stiu sigur ca vine vacanta si ma apuca dorul de Bucuresti. Imi place sa fiu turist in Bucuresti. Imi place sa privesc cladirile cu arhitectura aceea interbelica, strazile largi si extrem de aglomerate, babilonia de oameni colorati alergind preocupati pe strazi. Ma amuza enorm stridentele si contrastele bucurestene.

Oameni sofisticati, cu aer boem, femei chic, cu o atitudine de printesa bosumflata, privind superior intreaga lume care li se misca insignifiant la picioare, tate de Bucuresti, trecute, imbatrinite si colorate ca niste papagali, rujate extrem de rosu peste buzele ofilite, cu o grimasa rautacioasa care s-a intiparit de ani de zile peste figura lor, cu vocea lor hirsciita de atita fumat, gata mereu sa comenteze si sa se ia la harta, chelnerii grabiti, aroganti si un pic iritati, tigani scotindu-si scandalurile in strada ca in nici un alt oras… a, da, incredibilele strigate pe care le auzi in spatele blocului, pe Calea Mosilor, ale tiganilor care colecteaza fier vechi! Vinzatorii nepoliticosi, mega-concertele, galeriile de arta, barurile obscure cu muzica live, sfertul de ora pe care il petrec in fiecare seara nasii mei socotind pe ce traseu sa mearga miine dimineata la serviciu ca sa ajunga la timp, semafoarele din Obor unde toata lumea trece dupa cum ii tuna: pietoni care se aduna, se aduna, se aduna, nu se mai face odata verde, se aduna, se plictisesc si… brusc, asa, ca la un semnal, se apuca sa traverseze fara pic de logica cu turma, cu totii, pe rosu!!!

Toata mizeria, toti nebunii, convietuind pasnic si fantastic cu toate chestiile chic, elegante, nemaintilnit de frumoase!

In Bucuresti e ca nicaieri in alta parte. Senzatia de Bucuresti e ca senzatia unui bilci trintit in mijlocul Pragai.

Si mai e si Puiu. Singurul “dezradacinat” din vechea gasca. Drept urmare, locul tuturor de popas la Bucuresti. Popas calm, unde te simti mereu ca acasa, unde dormi ca in patul tau, depeni amintiri sau discuti discutii intelectuale, stai la birfe, saluti broasca testoasa care se da in fiecare dimineata cu capul de peretii acvariului care i-a ramas cam mic, deschizi frigiderul si te servesti, asisti amuzat la certurile cu Dina in legatura cu cine duce azi gunoiul, te lasi condus la restaurante simpatice unde se maninca bine si afli cu surprindere ca saptamina viitoare poposesc acolo Mada cu marian sau Liniuta, sau Adi cu Clau…

Bucurestiul n-ar fi la fel fara Puiu.

Azi noapte Victor iar nu a dormit… Mi-e somn, sunt epuizata, sunt iritata si nervoasa!

Am fost la el de citeva ori azi noapte. Pina la urma m-am enervat  si l-am repezit. A plins. A incercat sa adoarma si nu a reusit. A inceput iar sa biziie, in felul acela al lui, atit de strident, atit de sfidator, atit de…

M-am dus din nou la el. Statea in patut in picioare. A vazut ca ma uit la el incruntata si a pus buzita. Era asa de necajit…

L-am luat in brate si s-a lipit de mine. Mi-a strins gitul cu minutele si m-a inconjurat cu piciorutele. L-am dus pe canapea si m-am culcat linga el.

Ma uitam in ochisorii lui rotunzi si nervii mei se topeau incetul cu incetul. E doar un pui mic si ciufulit. Un puiut cuminte, care a inteles ca trebuie sa doarma si e necajit ca nu reuseste. Un mic puiut linistit ca l-a luat mamica lui linga ea. Ochii se inchid incet. Respiratia se calmeaza. Corpul se relaxeaza. Adoarme.

Eu… stau de veghe linga el…

Dimineata, in timp ce imi beau cafeaua la calculator, aflu despre fetita de 11 luni a colegului meu…

http://dariasarbu.uv.ro/site/

Si ma gindesc mereu, mereu, mereu, cu frica ghemuita in mine, cu un nod de plins in git, la puiutii mei…

Va rog incercati sa faceti ceva pentru puiutul colegului meu!