Zizi online

Am mai zis si in postul anterior si o mai zic o data: Miclowan ma inspira (vezi blogul).  Ultimul lui comentariu atinge un subiect care mi-a dat batai de cap intr-o vreme si la care ma mai gindesc inca: egoismul.

Egoismul in afaceri:

Stim deja, prea bine (sper), teoriile liberailor clasici si ale urmasilor lor de tot felul (neoclasici, neoliberali, libertarieni) referitoare la egoismul ca virtute. Din egoismul omului de afaceri se naste bunastarea societatii, spun ei. Mecanismul este simplu, logic si extrem de frumos pentru ca e fara cusur: incepi o afacere si vrei sa te imbogatesti. Iti urmaresti interesul propriu si profitul si actionind in aceasta directie muncesti de iti sar capacele pentru a-ti creste afacerea. Cresterea afacerii tale presupune cresterea numarului de locuri de munca pe care le oferi pe piata muncii. Angajezi oameni. Egoismul tau a bagat salarii in buzunarele unor someri. E bine, nu?

Mai departe: cresterea afacerii tale presupune angajarea nu numai de someri carora le platesti putini bani, ci si cresterea veniturilor salariale pe care le oferi oamenilor care au fost alaturi de tine in afacere de la inceput, specialisti care au crescut si s-au specializat odata cu afacerea ta si de care ai nevoie pentru a progresa. Acestor oameni le platesti o gramada de bani ca sa ramina la tine. Iar e bine.

Pe masura ce afacerea creste, este nevoie sa treci de la faza de extindere a factorului munca la extinderea factorului capital pentru a creste productivitatea. Asta inseamna ca o sa investesti in tehnologie si in capitalul uman; o sa oferi specializare oamenilor tai, poate o sa investesti in cercetare stiintifica. Si asta e extrem de bine. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca prosperitatea firmei tale va crea locuri de munca si fluxuri de capital in aval si amonte de afacerea ta, in stinga si in dreapta ta. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca platesti si impozite la stat, si valoarea absoluta a sumelor pe care le platesti e din ce in ce mai mare, ceea ce inseamna ca versi inapoi in societate o gramada de bani.

Egoismul in viata personala:

Evident, o sa fie o expunere subiectiva aceasta, pentru ca intotdeauna trebuie sa te raportezi la tine insati ca sa afli cite ceva si despre lumea care te inconjoara.

Mi s-a intimplat de multe ori sa fiu deprimata pe varii motive. Si in acelasi timp cu depresiile mele, mi s-a intimplat sa fiu abordata de prieteni dragi aflati in dificultati emotionale ei insisi. La un moment dat am realizat ca nu ii pot ajuta, ca nu pot fi alaturi de ei, ca nu pot empatiza cu suferintele lor decit daca am eu disponibilitate sufleteasca pentru asta. Si asta a insemnat ca eu trebuie sa am intii grija de depresia mea. Daca eu sunt suparata si centrata pe supararea mea, nu am cum sa ajut pe altii, nu?

Asta se aplica in orice domeniu al vietii personale. sacrificiul de sine in favoarea altcuiva nu e o dovada de altruism. pentru ca nu faci in felul asta decit sa te distrugi pe tine si sa devii incapabil de a mai fi de ajutor altcuiva. Si asta nu e bine.

Bine, acuma depinde si de dimensiunea problemei tale si de dimensiunea problemei celuilalt. Dar asta e o alta discutie, e legata de costul de oprotunitate si o sa o abordez altadata.

Sa zicem ca sunt ma simt slabita, ametita, nervoasa, e ceva in neregula cu organismul meu. Pe de alta parte, copiii mei au nevoie de pantaloni noi. Ce fac? Nu, nu ma sacrific pentru a cumpara pantaloni. Sacrific pantalonii si ma duc sa vad ce e cu mine. Asta pentru ca baieteii mei mai au nevoie de mine inca vreo 20 de ani de aici inainte. E nevoie sa fiu sanatoasa si puternica, vesela si rabdatoare pentru ei. Asa ca am grija de MINE. Pantalonii copiilor mei pot folosi o luna- doua si sunt dispensabili. eu, insa, le sunt indispensabila. O mama obosita, nervoasa si ponosita nu le poate fi de mare ajutor, ba chiar le poate face mult rau si pe termen foarte lung…

Cind erau mici, copiii mei mitiiau ca orice alti copii, noaptea sau ziua. Nu fugeam la ei cu sufletul la gura. I-am mai lasat sa mitiie cite un pic pina la ora de masa pe care o stabilisem eu sau pina la ora la care am stabilit ca trebuie sa se trezeasca. Nu am dormit in pat cu ei, i-am lasat sa cada si sa se loveasca, i-am lasat sa umble pe jos inca de pe vremea cind erau doua ghemotoace care abia incepeau sa se tiriie, i-am lasat sa fie luati in brate si pupati de catre toti prietenii mei, fara sa imi fie teama de lacrimi, virusi, microbi, zgirieturi etc. Am sacrificat linistea momentana pe care ti-o da adormitul copilului prin leganare, lasindu-l sa plinga putin si sa adoarma singurel. Si mai am multe de spus despre cum mi-am educat copiii, suficient de strict in privinta luatului in brate, adormitului si mincatului. Am fost egoista. Am vrut sa am LINISTE pentru mine si sotul meu si am vrut spatiu personal pentru mine si sotul meu. Si le-am obtinut. Pe deasupra am doi copii fericiti, sociabili, suficient de imuni la microbi si virusi, veseli si jucausi, pentru care e realmente o placere sa mearga sa faca nani singurei si sa stea la masuta lor caraghioasa sa manince cu labutele lor micute si sa se minjeasca peste tot:)

Ca sa rezum expunerea asta… In centrul universului tau (constituit din viata ta si din toti oamenii care iti ating viata intr-un fel sau altul) stai TU. Fara tine, universul tau se prabuseste. E o virtute sa fii egoist si sa ai grija de tine. Esti soarele universului tau sau o steluta pe cerul altora si trebuie sa fii suficient de stralucitor ca sa iti luminezi propriul univers si ca sa ai putere sa mai atingi cu stralucirea ta si alte lumi.

I-am spus odata lui miclowan, al carui blog il puteti accesa din blogrollul meu, ca mi-as face un blog numai ca sa dezvolt unele teme pe care el le pune in discutie. Intre timp am gasit suficiente subiecte personale pe care sa le expun aici, insa azi revin la intentia initiala de a dezvolta ideile lui (Miclowan, de multe ori, ma inspira).

Asa ca astazi o sa scriu despre pacatele mele!

Am descoperit pe undeva, pe traiectul vietii mele, ca actul credintei e un act intim. Din acel moment mi s-a parut indecent sa il expui in public, sa il declami si sa il formalizezi cu scrupulozitate. A crede tine de cele mai intime sentimente ale unui om, de cele mai fragile temeri ale sale, de cele mai sensibile si mai frumoase sau urite ginduri ale sale. A crede e un act esential diferit de a te incadra atent in orice fel de rit. Ritul religios nu e totuna cu credinta.

Asa ca imi repugna orice preot, din orice religie, care tine musai la respectarea ritului religios, fara sa admita abateri sau intrebari. Consider ca preotul e un om, nu o institutie a lui Dumnezeu, asa ca e necesar sa ai libertatea de a-ti alege preotul pe care il consideri a fi cel mai bun, la fel cum ai libertatea de a-ti alege medicul pe care sa il consulti. Numarul de membri dintr-o parohie ar trebui sa reflecte calitatea preotului respectiv. Preotimea ar trebui supusa regulilor concurentei libere! In loc de asta, institutia preoteasca functioneaza pe principii feudale: preotului i se ALOCA o parohie. Suntem alocati unui preot ca oile, ca vasalii, ca sclavii! Noroc ca traim, totusi, intr-o tara libera si putem merge la ce preot vrem! Dar sunt convinsa ca tare le-ar mai placea sa nu fie asa.

Doi preoti la doua botezuri:

Am fost la botezul unei nepotele. Preotul, dupa slujba, a inceput sa se isterizeze (GOD!) la audienta: ce e cu moda asta, zice el, sa vii la botez cu un rind de hainute pentru copil? Cind legea dumnezeiasca spune clar ca dupa botez copilul trebuie sa iasa din biserica infasat in pelinca aceea alba! (nu ma ajuta faptul ca nu cunosc orinduielile bisericesti, nu pot sa ma exprim cu claritatea si vehementa pe care o avea respectivul). Oricum, ideea e ca el zbiera acolo de zor ca fetita trebuie sa stea infasata NUMAI in pelinca aceea alba pina la prima baita, la scaldatoare si ce e cu moda asta cu scaldatoarea a doua zi etc. Am ramas interzisa. Momentul atit de frumos al botezului copilului a fost ruinat. Si ruinata a fost si semnificatia botezului. Pentru preotul respectiv, nu conta SEMNIFICATIA, conta regula invechita. Eu am senzatia ca Dumnezeu nu da doi bani pe felul in care e imbracat copilul. Eu nu cred ca Dumnezeu are timp de aspecte atit de lumesti ca moda imbracarii copilului in biserica!!

La botezul copiilor mei, in schimb, un preot luminat a zimbit cind i-am spus sa foloseasca o pelinca in loc de fasa, a zimbit cind m-a vazut colindind prin biserica fara molifta facuta. La nunta mea, alt preot luminat nu a comentat absolut deloc ca nasul meu era catolic. Fiecare isi facea cruce dupa obiceiul sau si sincer, felul in care ne adunaseram acolo toti, respectindu-ne unii pe altii, a fost, in sine, un simbol.

Alta chestiune care ma deranjeaza la clanul preotesc: ca sa primeasca parohie, sunt obligati sa se insoare. Asa ca (si vorbesc in cunostinta de cauza) multi dintre ei incep, in ultimul an de studentie, o goana nebuna dupa fete de maritat. Le curteaza scurt ( 1-2 saptamini) ca nu au timp de pierdut; daca fata nu raspunde suficient de repede la avansurile lor, trec repede la alta. In cele din urma, se insoara in pripa cu o fata/femeie pe care o cunosc de 2-3 luni, timp in care au mai organizat si nunta. Rezulta de aici o serie de povesti dureroase, o serie de casnicii nefericite si o serie de vieti distruse. Pina la punctul in care unii preoti te intreaba de 10 ori: “Esti sigura ca vrei sa te mariti? Esti sigura ca ai facut cel mai bun pas?”.  Unde mai e atunci semnificatia religioasa a cununiei? Unde e actul sfint care leaga pe viata doi oameni, in numele iubirii pe care si-o poarta si a lui Dumnezeu care le consfinteste iubirea? Unde e exemplul pe care ar trebui sa il dea preotul?

In fine. Cred ca preotul, indiferent de ritul religios pe care il practica, trebuie sa fie in primul rind tolerant. Din toleranta se naste respectul. Si din respect se naste comuniunea spirituala a oamenilor, apartenenta lor, in primul rind la natia umana. Dar preotii sunt tot oameni: unii dintre ei bigoti, unii dintre ei ingusti la minte. Pot intelege asta si pot tolera asta. Atita timp cit bigotismul lor nu imi este impus!

In iuresul planificarilor de cadouri pentru sarbatorile de iarna, ne-am oprit un moment, eu si sotul meu si ne-am intrebat unul pe altul: “Bine si TIE ce sa iti aduca Mosul?”. Nu avusesem timp sa ne gindim la noi; eram surescitati, faceam planuri, cumparaturi cit cuprinde, ne gindeam la zilele in care va trebui sa facem naveta cu copiii de la mama mea la mama lui si invers si asa mai departe…

Intre paranteze fie spus, am constatat ca sarbatorile de iarna sunt extrem de obositoare atunci cind ai copii pe care trebuie sa ii scoti afara, sa ii arati tuturor rudelor, ca sa nu mai vorbim de mesele lungi si grele o data la mama mea, o data la mama lui, drumul pe la bunici, in fine, o alergatura groaznica, la capatul careia te prabusesti obosit in pat si iti doresti sa inceapa iar serviciul, cu rutina lui odihnitoare.

Deja eram agitati, asa ca nu am avut timp si dispozitie sa ii mai scriem scrisorica de rigoare lui Mosul (nu e doar o figura de stil, la noi in familie se scrie scrisorica lui Mosul, in care fiecare ii spune Mosului ce pacate a comis in anul care a trecut si de ce meriota, totusi, un cadou din listuta lui de dorinte). Asa ca am izbucnit oarecum inciudata: “Stii ceva? Si asa nu mai avem timp sa ne aratam dragostea unul pentru celalalt; asa ca anul asta, in semn de iubire, o sa ne FACEM cadourile. Adica nu le cumparam, le facem noi cu minutele noastre!” Si asa a ramas.

Dupa indelungi eforturi de imaginatie, m-a traznit deodata IDEEA cadoului pe care urma sa il fac pentru Cristi: o sa ii pictez un afis. Un afis cu Pink Floyd, foarte drag lui, pe care il avea din adolescenta si pe care il prinsesera copiii si il facusera bucati. Nu se mai gasea de cumparat unul identic asa ca… Era vorba despre o varianta de la coperta albumului “The Division Bell”. Am zapacit-o de cap pe o vinzatoare de la un magazin specializat pe articole necesare pictorilor si artistilor plastici de tot felul, insa am reusit pina la urma sa cumpar ce aveam nevoie si m-am apucat de lucru. A durat trei zile si a iesit aproximativ identic, oricum eram teribil de incintata de rezultatul muncii mele si la fel a fost si Cristi cind l-a primit.

Eu, in schimb, am primit o veioza confectionata de Cristi. O veioza patrata, cu abajur de satin galben pe care sunt pictate stelute verzi. L-a ajutat si mama la finisaje; dupa ce am primit cadoul, mama m-a chemat in balcon, la o tigara: “Ia uite cam cita sirma a luat barbatu-tau ca sa iti faca veioza!”. M-a umflat risul: pe balcon la mama e si acum un val de sirma de vreo 4 metri lungime.

Dincolo de toate astea, a fost o idee buna. Acum, in fiecare seara inainte de a adormi, privesc printre gene la veioza mea galbena cu stelute verzi si STIU ca, desi nu are timp sa imi spuna asta mereu, desi nu avem timp unul pentru celalalt, sotul meu ma iubeste.

Veioza mea e o declaratie zilnica de dragoste.

Am ramas insarcinata la sfirsitul unei perioade cumplite din viata mea, din care nu mai credeam si nu mai stiam cum sa ies. Eram blocata in mine, plina de fobii, cu nervii ascutiti, rataceam prin mine bezmetica si nu ma puteam regasi. Prietenii mei si rudele imi spuneau ca nu e in regula sa ramin insarcinata tocmai in aceasta perioada, ca asta ma va afecta si mai tare, ma va obosi si mai mult, cu riscul de nu putea face fata, ca sa nu mai discutam de impactul asupra copiilor… Si totusi, eu ma agatam de ideea asta, eram sigura, sigura ca un copil (a fost sa fie doi) imi va rezolva toate problemele, ma va ajuta sa o iau de la capat.  Am ramas insarcinata ca o izbavire.

Am aflat de sarcina chiar din prima ei zi, am aflat de gemeni din prima saptamina, am fost consternata putin, fericita mult, inconstienta si senina tare. Din a doua saptamina am inceput sa ma vindec de toate, asa cum stiusem ca va fi. Cu un potop de lacrimi.

Eram constienta ca pling ca un copil din cauza fabricii de hormoni in care ma transformasem. Dar nu conta si nu incercam sa ma abtin. Plingeam cu un fel de placere, uimita de usurinta cu care vars lacrimi, bucuroasa ca le pot varsa, consecventa in lacrimare pina la sfirsitul sarcinii si un pic dupa. Eram o gheata murdara de noroi si fiecare suvoi de lacrimi lasa pe mine o dira curata, de sub care ieseam iar la iveala, putin cite putin. Si in fiecare piriias puneam cite o frustrare, cite o suparare, cite o fobie, pina nu a mai ramas nimic rau in mine.

Plingeam cuminte in fata dulapului, pentru ca nu mai incapeam in nimic, in cada pentru ca nu ma mai puteam ridica singura, in fata patului pe care Cristi nu il facuse, in bucatarie ca nu gaseam o cratita, in fata televizorului la toate filmele, cind citeam, la toate finalurile, fericite sau nu, plingeam ca un copil, ca ma dor picioarele, ca sunt uritica, ca nu mai pot merge, ca nu mai pot minca, de frica spitalului, de frica operatiei, ca ma amina doctorul inca o saptamina cu operatia, ca nu vine mama, ca vine mama, ca nu ma puteam decide in ce crisma sa merg cu Cristi, ca am ars mincarea, ca scapam tot din mina, ca darimam casa cu burta, ca am dat cu capul de tocul usii, ca ride lumea de mine…

Cristi ma gasea dupa o jumatate de ora bocind cu foc, singurica si ma lua iar si iar in brate si ma mingiia si imi spunea ce frumusica sunt si cum sunt eu Titita lui preferata:)

Putin dupa nastere s-au terminat si lacrimile. Zilele astea eram obosita si stresata, agasata si iritata si mi s-a facut dor sa vars o caldare de lacrimi din acelea, mari cit boabele de mazare. Cel mai bun detergent de suparare au fost lacrimile acelea. La sfirsitul potopului, suspinam exact ca si Tudorel si Victoras dupa cite o suparare mare in lumea lor micuta si adormeam fericita. Din lacrimile acelea rotunde si-au capatat stralucirea ochisorilor copiii mei…

Azi e ziua lui Tudorel. E un Sfintul Teodor cu o poveste:

Pe vremea cind copiii mei erau 2 pastai mititele cit niste papusi de fetite, m-am dus la biserica sa vorbesc cu preotul despre botez. Nu cunosteam ritualurile bisericesti legate de botez, asa ca ma dusesem in vizita de informare. L-am prins pe preot dupa slujba si i-am povestit despre ce e vorba. La sfirsit, i-am explicat ca stim sigur care e sfintul lui Victor, dar cu Tudorel suntem in dilema, pentru ca sunt multi Sfinti si mucenici Teodori in calendar si nu stim pe care sa-l alegem.

Asa ca parintele mi-a spus: “Pai, in aceasta biserica se afla moastele Sfintului Teodor sarbatorit pe 8 februarie, asa ca hai sa fie atunci sfintul lui!” La care eu am exclamat fericita: “Parinte, sa stiti ca e semn de la Dumnezeu, pentru ca exact in ziua asta i-am conceput pe copii!” Abia dupa ce mi-a scapat perla am realizat ce am spus… Parintele e, insa, deschis la minte, asa ca a inceput sa rida si… asa a ramas.

Mai tirziu, la botezul efectiv, inainte de a aparea parintele, eu colindam senina prin biserica, spre oroarea rudelor mai cunoscatoare de ritualuri… Nu aveam molifta facuta si nu aveam voie sa intru in biserica (oare ce am facut rau?… oare Dumnezeu CHIAR e suparat pe mine ca am facut 2 copii si considera ca sunt prea murdara ca sa intru in ograda Lui?… eu nu cred, dar asta e o alta poveste) Parintele, la fel de deschis la minte, nu a inceput sa peroreze discursuri inflacarate despre ce greseala imensa facusem, ci doar m-a scos discret din biserica, mi-a facut molifta si m-a primit inapoi.

In sfirsit, slujba incepuse, emotiile si stresul se asezasera undeva la coada, eram senina si fericita. Cind… parintele se opreste si zice: “Dati-mi fasa” (parca asa a zis). Si eu zic senina: “care fasa?”. preotul, putin consternat: “Fasa!” Si eu: “Luati si dumneavoastra o pelinca!”

Spre lamurirea celor la fel de nestiutori ca si mine, fasa e o panglica lunga cu care se leaga plapumioara in care e invelit copilul. Capatul ei se sfinteste si semnificatia ei e ca, in felul asta, copilul e curat si ferit de rele. Lumea iar a inceput sa se agite… Cind am inteles despre ce e vorba, a explodat in mine un hohot de ris dezlegator de stres, oboseala, toata nebunia acelor zile. Asa ca minunatii mei copii sunt feriti de pacate… de o pelinca!!

Una peste alta, Victor a tras si un pishu sanatos pe parinte cind s-a aplecat parintele sa il miruiasca. A fost foarte frumos…

Dupa hohotul de ris, a urmat unul de plins, lacrimi de dezlegare si de fericire cind parintele a lasat copilasii, mocutele acelea mici si mirate, pe pragul altarului, ca sa ii iau in primire…

Dar sa revin la Tudorel.

Ma innebunesc dupa poza asta. Dupa ochisorii astia mari si senini, dupa gurita rotunda si asa de expresiva, dupa nasucul nasturel si zbenghiul din frunte! La multi ani, minune mica ce esti tu!

Din viata mea de persoana matura fac parte, de acum, bine stabilite intre jaloanele existentei mele, o serie de oameni minunati. Socializam, comunicam uneori, ne expunem unul altuia fetele vesele si dispozitiile suave, fugind prin viata grabiti, stresati, dar siguri, totusi, pe soliditatea prieteniilor care ne inconjoara. Sigur?

Seara, cind ajung acasa si cind, in sfirsit, ma vad cu sotul meu, sunt epuizata de atita socializare, de atita veselie, de atita siguranta, sunt epuizata de efortul de a-mi mentine statutul de “persoana tonica”, asa cum m-a numit o data o colega de serviciu, spre marea mea uimire… Asa ca sotul meu gaseste acasa o muratura incapabila sa il mai inteleaga, lipsita de pic de rabdare, extrem de deprimabila si cu o dispozitie foarte volatila. Sotul meu nu cunoaste o Sinziana tonica, stie doar una obosita…

Asa ca nu ma pot impiedica sa ma gindesc la persoanele minunate din viata mea, la felul in care ELE ajung seara acasa.

Drept urmare, fac azi o pauza de un minut in care le trimit un strop de tandrete, un pic de intelegere si un gind senin. Un minut de tandrete pentru:

• mama si tata care lucreaza toata ziua si nu mai apuca sa iasa la un suc pentru a-si consuma libertatea oferita de faptul ca noi, eu si sora mea, ne-am facut mari
• sora mea care a inceput sa cunoasca mincatoria din presa din noua ei postura de ziarista
• cumatrul meu care e asa de foit de toata lumea ca nu mai are timp sa se ocupe de doctorat (trebuie sa ne apucam!!!)
• cumatra mea care asteapta o numire pe post undeva, departe, in Belgia
• nasii mei care au o gramada de treaba la ei, acolo, la Bucuresti
• vara-mea si sotul ei care nu si-au terminat inca de construit casa si s-au mutat deja din vechiul apartament
• prietenelor mele care au afaceri noi si alearga toata ziua sa le faca profitabile
• miclowan care inca are sechele din sesiune
• verisoara mea cea mica ce a trecut cu surle si trimbite prin doua sesiuni
• prietena mea care zboara toata saptamina si sotul ei care sta singur acasa
•  sotul meu care nu mai stie cum e sa ai o sotie tandra (dar suporta, inca, cu stoicism)
• si pentru restul lumii, pe care nu am reusit, din comoditate, probabil, sa o nominalizez,dar care imi populeaza viata cu intimplari minunate…

Oricit de bine o inteleg pe mama, oricit de mult empatizez cu problemele ei, ea ramine mereu MAMA. E mereu mai mare ca mine, stie SIGUR mai multe, e capabila SIGUR sa isi rezolve problemele, nu are nevoie sa se plinga altora de durerile ei, nu e copilaroasa, nu e jucausa, nu e neserioasa (asa ca mine). E MAMA…

Imi povesteste tot felul de intimplari de pe vremea cind eram eu mica si o ascult si ma amuz, dar de undeva de departe, de parca m-as uita la televizor, de parca as citi o carte. Nici nu imi trece prin cap ca mi s-ar putea intimpla MIE tot ce i s-a intimplat ei. Eu sunt mica, nu? Sunt tinara, sunt copil, sunt ALTFEL.

Mai deunazi au trecut pe la mine niste prieteni cu pustiul lor de trei ani si oleaca. I-am facut cunostinta cu napirstocii mei de 1 an si patru luni si i-am trimis pe toti la joaca. Am omis sa mai facem restul prezentarilor. La un moment dat, pustiul vine la noi si i se adreseaza lui Cristi, sotul meu: “Tata lui Victor, vino si imi pune jocul la calculator!”.

Am ris… Mama imi povestea ca, atunci cind eram mica, urla gasca de copii de la bloc inspre geamul nostru: “Tanti mama lui Sinziana! O lasati pe Sinziana la joaca?”

Cind am devenit “tanti mama lui Victor si Tudor?”  Cind am devenit mai mare, capabila sa imi rezolv singura problemele, atotstiutoare, serioasa? Cind am devenit MAMA?

Acum stiu ca, pe vremea cind se intimpla asta, mama mea era tinara, jucausa, neputincioasa uneori, ca se simtea inca un copil, ca vroia sa fie iubita, ca ii placea sa danseze, sa rida si sa faca nebunii… asa ca mine.

Si mai stiu ca o sa aflu ce simte mama mea acum abia peste vreo douazeci de ani…

Nu voi putea uita niciodata mirosul primelor zile de dupa nastere. Era o toamna insorita si rece. In oras tocmai de desfasura un tirg anul de mestesuguri, cu tarabe, cu muzica si aglomeratia obisnuita la astfel de manifestari.

Mama statea acasa cu copiii si ma alunga pe un ton categoric la plimbare, sa ma vada soarele, sa ma vada putin vintul, sa respir, sa RESPIR… Si ma tiriiam sprijinita de sotul meu pe aleile parcului, pe strazi. Lumea forfotea in jurul nostru preocupata, vesela, alerta. Lumea se invirtea, aluneca, susura. Pe linga noi, pe deasupra noastra, pe sub noi. Pierdusem ritmul lumii.Eram in AFARA lumii si o priveam nauci ca dintr-o bula transparenta, fermecati de frumusetea ei, coplesiti de singuratatea noastra. Uneori ne opream pe o banca si plingeam. Asa miroseau zilele acelea: a toamna, a lacrimi, a liniste, a teama, a soare, a ireversibil pentru intiia oara in viata…

Incet, incet, am intrat in ritm de parinti, am supravietuit, am inceput sa alergam dupa viata care pleznea, mustea, se revarsa in jurul nostru.

La granita dintre zilele acelea si viitoarea noastra existenta de parinti normali si fericiti a existat un moment in care am pasit in noi: era seara, copiii dormeau si noi ne consumam obositii momentele de liniste impreuna. Mi-am asezat capul pe umarul sotului meu si am inceput sa pling cuminte. El m-a cuprins cu bratele si m-a mingiiat atit de protector, atit de dulce: “ce ai patit, Titita mea? De ce plingi?”…

“Pentru ca ne-am facut mari…”

Sunt EXTREM de vorbareata. Asa ca ii potopesc pe prietenii mei, care au deja un copil sau care tocmai urmeaza sa aiba unul, cu o gramada de informatii generale despre felul in care imi cresc copiii. La un moment dat, in timpul discutiilor, le spun: “cind o sa vii cu copiii de la maternitate…” Si interlocutorul incepe sa rida: “cu copilul, vrei sa spui”…

Asta inseamna pentru mine sa fiu mamica de gemeni: sa nu pot gindi decit la dublu, despre COPII, nu despre copil, sa mi se para fireasca aceasta existenta populata de 2 copii dintr-odata, sa mi se para normal ca toata lumea sa aiba sigur 2 copii in acelasi timp.

Despre cit e de greu:

• e greu cind se trezesc noaptea si nu stii de ce
• e greu cind mitiie la unison, de oboseala
• e greu cind se enerveaza ca nu ai timp/chef sa stai cam o ora sa le arati animalutele din carticica
• e greu cind le faci vaccin si pling
• e greu cind vrei din suflet sa iesi cu sotul la o cafea sau la un film si n-ai ce face cu copiii
• e greu cind termini ziua de lucru si, in loc sa stai linistit sa maninci si sa te odihnesti, o iei de la capat cu carticica, masa de seara, baia…
• e greu cind ti-e foame, dar nu e inca ora de masa a copiilor si trebuie sa mai rabzi un pic
• e greu cind trebuie sa ii infofolesti ca sa iesi cu ei afara
• e asa de greu cind nu mai ai nici timp, nici chef sa socializezi
• e greu cind esti asa de obosit incit nu mai ai rabdare sa fii tandru cu partenerul tau
• e greu…

Despre cit e de frumos:

• 2 hohote de ris: un clopotel si un susur
• pupici umezi, cu guritele deschise pe obrajii mei
• pupici deliciosi pe care si-i dau unul altuia: atita frumusete te umple de lacrimi
• “da-mi degetelul sa-l pup!” si primesc 2 degetele la pupat
• “adu masuta sa mincam” si doi pitici cara, cu mutrite serioase, masuta mai mare ca ei in bucatarie
• “Ti-am zis sa ii dai si lui telefonul sa se joace!” si nu ii da telefonul, dar ii aduce din camera alta jucarie si i-o intinde in speranta ca poate il pacaleste si nu mai vrea telefonul (si il pacaleste)
• “Sunteti pedepsiti pentru ca ati fost rai unul cu altul!” si dupa ce trec lacrimile, sub privirea ta uimita, iti mingiie sufletul luindu-se in brate din propie initiativa
• “Cine e la usa?” “Ta-ta! Ta-ta” si 2 perechi de labute care se intind la luat in brate
• Nelinistea unuia atunci cind celalalt plinge
• “Tata!” dimineata cind ii iei din pat
• “Mama!” cind sunt suparati si pling
• 2 sufletele care te string in brate si isi pun capul abatute pe umarul tau, atunci cind sunt suparate
• 2 fundulete care alearga prin casa inainte de baie
• hohote de ris care se aud din camera lor inainte de a adormi si imediat dupa ce se trezesc
• micul dejun cind fiecare are farfuria lui, dar maninca din farfuria celuilalt
• cina cind trebuie sa aiba lingurite in labute, altfel nu maninca
• un cret si un ciufulit
• un timid si un iubaret
• un fricos cu obsesia masinii de spalat (care face “uuuu” simultan cu frecarea minutelor pe burtica) si un curajos care se uita in ochii tai rizind de mama focului, in timp ce calca in gol de pe canapea
• 2 maimutele care dau preocupate cu maturica pe jos sau sterg cu zel praful de pe comoda cu un servetel umed
• si mai e apoi bucuria oamenilor de pe strada cind iesi cu ei la plimbare, explozia de iubire din jurul tau, o lume intreaga care iti trimite dragoste pe toate caile, de parca ai capatat o aureola acum, cind esti parinte de gemeni (si probabil ca da, ai capatat), felul in care se aseaza viata cuminte si senina in fata ta, felul in care esti atit de coplesit de iubire incit uiti si ierti si iubesti pe toata lumea, indiferent de cit de patetic suna asta…

Pe gemenii mei ii cheama Victor si Tudor; acum au un an si patru luni si datorita lor, noi doi (eu si sotul meu) suntem mai buni.