Angela Carter, “Nopti la circ”, Editura Leda

http://en.wikipedia.org/wiki/Angela_Carter

Am descoperit aceasta autoare citind “magazinul magic de jucarii”, aparut tot la Editura Leda. M-a intrigat. Am ramas cu un sentiment de viata traita dupa canoanele complicate, fascinante si capriciopase ale visului si, la fel cum simt cind ma trezesc din unele vise, nu mi-a fost prea clar daca a fost un vis frumos sau un cosmar, daca sa ma mai ancorez o data in nebunia asta cu suisuri si coborisuri de montagne russe sau daca, mai bine, sa ramin in cotidianul luminos sau mohorit, dar real, de care te poti agata, despre care poti AFIRMA si NEGA al altor autori.

Pina la urma am incercat si “Nopti la circ”. Evident, am cazut in capcana; am fost pacalita si, de fapt, nu prea am avut optiune reala decit sa cad in capcana odata ce am pus mina pe o carte a Angelei Carter; pentru ca daca gusti o data din amalganul asta de grotesc si minunat, daca te trintesti in mizga si apoi te ridici printre nori pufosi rozalii, nu se poate altfel decit sa mai vrei.

“Ea incepu sa rida.

-Te-am pacalit, deci! Doamne, te-am pacalit!

Ridea atit de tare incit se cutremura patul.

-Nu trebuie sa crezi tot ce scrie in ziare!, il asigura ea, bilbiindu-se si sughitind de veselie. Cind te gindesti ca te-am pacalit!

(…)

Tornada spirituala a risului lui Fevvers incepu sa se invirta peste intreg globul, ca un raspuns spontan la comedia uriasa care il provocase, pina ce tot ce respira si traia pretutindeni, izbucni in hohote de ris. Sau asa i se parea sotului inselat, care incepu si el sa rida, desi nu stia prea sigur daca nu cumva chiar el era poanta acelei glume. Fevvers, reusind sa se opreasca intr-un sfirsit, se apleca asupra lui, acoperindu-i fata de sarutari. Ah, cit de multumita era de el!

-Cind te gindesti ca am reusit sa te pacalesc! se minuna ea. Iata o dovada ca nimic nu-i mai presus decit increderea!”

Uite asa se sfirseste cartea asta si exact asa ma simt eu; prinsa in risul ei halucinant, cu unica alegere de a ride si eu, ca sa nu ma prabusesc, sa nu fiu absorbita in virtejul asta halucinant…

“Nopti la circ” e despre o femeie fantastica; o femeie pur si simplu; din ratiuni didactice, ei i se atribuie atribute fantastice care sa ii sublinieze feminitatea abundenta, suculenta, minunatia ei de femeie elogiata cu surle si trimbite pe marile scene ale Euroepi si discret de catre barbatul obisnuit care decide sa o urmeze pina la capatul lumii, vrajit, subjugat de esenta ei de femeie fantastica prin insasi faptul ca e femeie, in ciuda ratiunii lui de barbat cerebral, care VEDE si AUDE si SIMTE mizeria ei umana, amanuntele existentei ei de zina care merge la toaleta ca sa urmeze chemarile naturii.

In jurul acestei creaturi minunate misuna, tesind, urzind ite separate care se impletesc la tot locul cu povestea ei, intr-o tapiserie baroca, tot felul de alte femei, al caror rol, in fond, e sa puna in valoare totalitatea, ca nu ma pot exprima altfel, personajului cheie: femei marunte, femei copil, femei lider, femei mame, femei vrajitoare, femei nebune, o cohorta de mici bijuterii, ciudate, stralucitoare indiferent de mediul in care evolueaza.

Da, e un elogiu adus Femeii cartea asta. Si da, poate unii ar putea sa o considere discriminatorie de-a dreptul. Eu nu o consider asa. E adevarat, barabatii sunt elemente pasagere, in genere; sunt colectionari, sunt jucatori, sunt lipsiti de complexitate in sensul ca energiile lor creatoare sunt canalizate de cele mai multe ori, pe o singura directie, fara sa tina cont de ramificatiile inerente oricarei creatii. Dar nu e asta, in fond, esenta diferentei dintre genurile speciei noastre? Nu sunt discreditati, sunt nesemnificativi, in carte, pentru ca rolul cartii e de a cinta colorat si fascinant despre femeie, nu despre barbat. Atita tot. Si, zic eu, insusi faptul ca exista un personaj masculin care urmeaza in permanenta povestea si care, in final, ajunge sa o implineasca pe femeia minune, dincolo de faima, de bani, dincolo de ovatii, in tacerea aparent calma a desertului siberian, nu in palatul rivnit al vreunui duce destrabalat, ci in casuta umila a unui saman, intr-o lume simpla si simplificata, nu inseamna altceva decit acceptarea prezentei masculine, respectarea subtila si calma, dupa atita efort, a barbatului jumatate. (care, si el, isi redescopera identitatea raportindu-se la femeia pe care a rivnit-o si urmarit-o cu asiduitate).

Am spus asta ca sa nu descurajez barbatii sa citeasca aceasta carte:) Cumva ca raspuns/reactie la prefata cam feminista (in sensul pe care nu mi-l asum, ca e si unul pe care mi-l asum, o sa mai discutam noi despre asta) a cartii.

Multe mai am de spus despre cartea asta; despre stilul ei, despre tehnicile narative, despre subtilitatile ei… Dar ma opresc aici, va las doar cu senzatiile mele, cu trairile pe care le-am experimentat, in speranta ca vi se face pofta!

Hai, fetelor, recunoasteti ca va plac musical-urile!

Pentru mine, combinatia asta de glamour, dragoste patimasa sau romantica, dans frenetic si muzica e mortala! Nimic nu ma relaxeaza si binespune mai mult ca un musical, fie el si unul mai slabut, cum e “Nine”, care are mari pretentii, dar nu reuseste sa te prinda in aceeasi maniera exploziva precum “Chicago” sau “Moulin Rouge”, unde povestile sunt mai inchegate iar prestatiile actoricesti in materie de cintat si dansat sunt exceptionale.(Nicole Kidman in “Moulin Rouge”…ce revelatie!).

Filmul e, am inteles, o reecranizare/adaptare a lui “8 1/2″ a lui Fellini (evident, acum vreau musai sa vad acel film) dar nu reuseste…nu stiu…nu reuseste punct.E povestea unui mare regizor italian a carui viata a fost marcata la fiecare pas de o femeie-muza si care trece cu zvircolirile specifice geniului prin criza de 50 de ani. Atit. Asta e firul povestii, care ar trebui sa lege gratios scenele de dans si muzica in care fiecare din aceste femei evolueaza, insa nu reuseste sa tina laolalta prestatiile actritelor, astfel ca ai senzatia, la sfirsit, de caleidoscop de clipuri. Regizorul incearca sa recompuna “la dolce vita” italiana a anilor ‘50-’60, insa o face americaneste, de asa maniera incit, probabil, americanul care urmareste filmul poate gusta sau arunca o pirvire in lumea aceea, insa pentru europeanul si, mai ales pentru europeanul latin cu amintiri, eventual, din acea epoca filmul  pare asa…un fel de reportaj de Discovery, lipsit de mustirea iubirii latine.

Intr-un fel, probabil ca filmul e prea scurt pentru pretentiile regizorului, pentru ca majoritatea numelor mari care fac afisul filmului nu apuca sa evolueze la adevarata lor dimensiune. Pentru mine, dupa prestatia din “Moulin Rouge”, Nicole Kidman a reprezentat motivul forte pentru care am vrut sa vad filmul. Ori Nicole Kidman are un rol static, apare fugar pe ecran, cinta si danseaza prea putin, e doar o aparitie rece, stravezie si lipsita de viata.

Sofia Lauren la fel; iti da senzatia ca a trebuit sa fie special construita in film o scena in care sa poata aparea si Sofia Lauren, ca e inghesuita acolo, pentru ca nu putea lipsi gratia si simbolul pe care ea il reprezinta dintr-un film despre Italia acelei epoci.

Kate Hudson, desi isi joaca rolul minunat, in opinia mea, si e excelent pusa in valoare, nu are loc in film; e o reporterita americana de la o revista de moda care se arunca in bratele regizorului obosit, o ultima tentatie, pe care el o refuza, dar scena ei e grefata subtire pe firul povestii, putea la fel de bine sa nu fie acolo.

Penelope Cruz, Fergie si Judi Dench au roluri bine ancorate in poveste si evolueaza excelent.

Marion Cotillard…ce sa zic…nu sunt asa un mare cunoscator de film ca sa ma pot pronunta asupra ei. Din punctul meu de vedere…mai urmeaza.

Pe total… subscriu la mesajul pe care a incercat sa il transmita regizorul in scena in care cinta Judi Dench: hai sa ne amintim un pic de Follie Bergere, sa nu mai fim asa de “existentialistes”, sa ne bucuram de un film plin de cintec si glamour ca in vremurile bune, sa ne descretim fruntile, sa VEDEM filmul, nu sa il gindim, sa il ascultam, sa ne bucuram de frenezia dansului, de povestea simpla, de dragostea clasica, sa tragem o fuga pe stradutele inguste, pline de istorie si romantism, acolo unde fiecare piatra respira patima.

Nu e un film excelent, nici unul memorabil, dar, fetelor, mergeti sa il vedeti. Fie si numai ca sa mai visati un pic, o secunda sa sariti din canoanele contemporane ale relatiilor sociale.

Nota: Nu ma vind cu pretentii de critic de film; nu am cultura necesara; exprim, in recenziile mele la filme, sentimentele mele, neerudite si personale.

Vreau, de ceva vreme, sa scriu ceva despre filmul asta si nu mai apuc. Intre timp am citit un review care se potriveste aproape perfect cu ceea ce vroiam sa comunic:

http://bantonbhuttu.blogspot.com/search/label/Film

Amanuntele personale pe care vroiam sa le mai adaug:

Da, sunt de acord si vreau sa subliniez inca o data ca, pentru impatimitii de Sherlock Holmes, cuplul Robert Downey Jr/Jude Law e un pic naucitor; personal, regret lipsa macar a unui”elementary, my dear Watson” pe intreg parcursul filmului. Mai departe de atit, insa, consider salutara salvarea lui Watson din postura lui de anexa povestitoare, in permanenta admiratie fata de Sherlock Holmes, in favoarea celei de partener adevarat, apreciat ca atare. Mereu mi-a fost ciuda pe Sherlock Holmes pentru dispretul, chiar daca dublat de atasament, fata de prietenul Watson. Pentru ca, in fond, Watson suntem noi toti, cititorii, si nu e prea placut sa te simti dispretuit pentru incapacitatea ta deductiva de geniu.

Cuplul formidabil chiar e deosebit de savuros, Sherlock Holmes e… altfel, dar nu e greu sa ti-l asezi in minte in aceasta noua postura. Pentru ca, da, si personajul autentic al lui Sir Conan Doyle e expert in deghizari, se descurca bine cu boxul, e o enciclopedie ambulanta a zilelor sale. Pe cit de erudit in unele arii legate de domeniul lui de activitate (da, asa e, el cunoaste toate tipurile de tutun existente in vremea sa, e un geniu al chimiei si poate sa indice dupa urme orice tip de pantof existent in Londra timpului sau, deci nu e neverosimil ca stie atitea, asa e personajul autentic) pe atit e de ignorant in alte arii (habar nu are de politica, e destul de nesigur pe geografie etc), insa partea aceasta nu mai e evidentiata in film, desi poate ar fi trebuit, ii potenteaza genialitatea.

In rest, filmul e savuros, Irene Adler e minunata si…desigur…asteptam continuarea cu Profesorul Moriarty.

PS: Am mentionat cit de fan Sherlock Holmes sunt?

Later Edit: CUM am putut sa uit sa va spun ca are o coloana sonora absolut fantastica???? Drept pentru care are o nominalizare la Oscar (una din doua si, dupa parerea mea, e putin) pentru “best achivement in music written for motion pictures, original scores” si sper tare sa il si ia (pe Oscar adica).

Printr-un complex de imprejurari, prin acele aglomerari de “coincidente” ciudate care pun, citeodata, un punct mare in viata noastra (sau un semn de exclamare sau un semn in general, cu particularitatea comuna ca acel semn e unul MARE, imposibil de trecut cu vederea), am recitit “Clubul Putregaiurilor” ( Jonathan Coe, Ed. Polirom, Iasi, 2004), am vazut “Across the Universe” (musical, 2007, coloana sonora e alcatuita exclusiv din piese Beatles) si, desigur, mi-am cumparat, dupa citi ani?, “Let it be”, pe care il ascult de citeva zile obsesiv.

Ma intreb de atunci, cu oarecare uimire, de ce ma napadesc asa de categoric amintiri legate de marile lupte sindicale, acte de rebeliune de tipul cintatului pe cladiri inalte in centrul orasului, de ce ma misca floricelele hippie, de ce ma emotioneaza asa de profund cautarile astea psihedelice ale Beatlesilor; in fond, copilaria si adolescenta mea s-au petrecut pe vremea rockului in pantaloni mulati, pe vremea stridentelor in auriu si roz ale anilor 80. Ma simt de parca ma cotropeste adolescenta parintilor mei, de parca traiesc adolescenta altor personaje; nu, nici macar a parintilor mei, a parintilor altora, a celor care au trait in anii 70 in Vest.

Pentru ca aici, in Est, comunismul a creat un cuib (cu zabrele, e drept, dar un cuib, caldut si comod pe vremea aceea, pina a incepe sa mucegaiasca, pina a incepe sa exhale duhori de putreziciune) in care parintii nostri au perceput hippie curgator si frumos, cu floricele in par, cu ceva angoase adolescentine, dar fara framintarile si contorsiunile specifice miscarii din vest.

Si atunci de unde derapajul asta al meu? De unde identificarea asta si de unde nostalgia.

Eu si cu Beatles avem amintiri impreuna mai lungi decit drumul care imi sta, acum, in fata. Tata ma adormea cu Yesterday, prima mea caseta a fost una cu Beatles si asa mi-am petrecxut adolescenta. Eram un hippie moderat, eu cu Beatlesii mei soft vis-a-vis de restul hippies csare arborau o muzica mult mai acida si mai psihedelica. Pe atunci incercam sa inteleg; eram un mare fan, insa realizez acum ca nu pricepeam deloc; ca ma chinuiam sa pricep, sa ii inteleg pe Beatlesi si totusi, nu ramineau pentru mine decit niste frumusei a caror succes imens era la fel de inexplicabil ca cel al Madonnei sau al lui Michael Jackson!

Iar acum…acum INTELEG; acum m-a napadit zbaterea lor gingasa, cautarea lor perpetua, transformarea lor uriasa, versatilitatea lor discreta de copii trazniti si curajosi. Mi-l imaginez acum pe Sir Paul McCartney cintindu-si muzica saltareata si cuminte si mi-l imaginez zimbind cu indulgenta, nostalgie si un pic de tristete trcututlui lui cautator de senzatii psihedelice. “A long and winding road”. Si ii zimbesc si eu, complice, inapoi.

Vreau sa mai fiu un pic asa; sa ma intorc : “to where I once belonged”.