Zizi online

Decupam dintr-o carte de colorat niste forme; de acum, carte era de aruncat si reciclam ce se mai putea recicla in vederea realizarii unor viitoare colaje, impreuna cu copiii. Decupam un peste.

Tudor, linga mine, ciripea cu alta carte de colorat in fata:

“Mama, dar pestele asta de unde a venit?”

“L-am decupat eu din carte.”

“Da, dar de UNDE a venit?”

“Pai din acvariu”

“Mama, si te-ai udat la mina cind l-ai decupat?”

~~~

Ne uitam la un meci. Sunt singura cu ei acasa. Le explic si eu cum ma pricep regulile jocului. Nenii in alb sunt o echipa, nenii in albastru alta echipa si trebuie sa isi bage mingea in poarta unii altora. Dar n-au voie cu mina, numai cu piciorul. Iar nenea ala in verde e portarul. El trebuie sa prinda mingea; el are voie cu mina. Si cu mina, si cu piciorul.

“Si cu capul”, completeaza Tudor.

“Si cu capul”, confirm eu, bucuroasa ca baietii pricep.

Si Victor…

“Pai cum sa prinda mingea cu capul, ca doar capul n-are miini!”

(…inca rid…)

“Mama, uite un catel mic! Unde e nenele lui?”

“Da-mi talpa de la mina!”

“Uiiite! uiiite cum e mineca de la pantaloni!”

Tudor: “Vreau sa imi cumperi ponei deasupra bomboanelor!” A se remarca minunatul si atent alesul dativ. Ponei desupra bomboanelor inseamna cutiuta de bomboane pline cu E-uri, atasata la o jucarie de plastic de atras copiii.

***

Victor se trezeste din somn si reclama tata sa stea linga el. Dupa ce tata se executa, Victor spune visind cu ochii pe jumatate deschisi: “Tata, vreau sa mergem la o ferma.”

“O sa mergem, tati!”

“La o ferma de-adevaratelea!”

“Bine, cind se incalzeste afara o sa cautam o ferma.”

“Sa aiba o apa si o gaura de soricel!”

***

La masa, copiii incep sa se joace prin mincare.

Eu, destul de iritata: “Gata, nu va mai jucati cu mincarea ca incep sa ma enervez!”

Tudor, grijuliu: “Mama, sufletul tau iti cere o tigara?” (si acum ma tavalesc pe jos de ris)

Nota: Le-am explicat eu acum vreo trei saptamini, cind m-am lasat de fumat, ca sunt un pic nervoasa pentru ca organismul meu imi cere o tigara; dar pentru ca e rau sa fumezi, eu nu ii mai dau tigari; o sa fiu nervoasa citeva zile apoi o sa fiu iar draguta.

***

Copiii se prefac ca dorm.

“Mama, noi nu dormim de-adevaratelea. Noi dormim de jucarie!”

Eu, din dormitor, strigind tare ca sa acopar televizorul: “Copii, voi sunteti fericiti?”

Tudor, sec: “Da!”

Eu, dorind sa fiu sigura ca au priceput despre ce vorbesc si nu raspund automat: “Copii, voi sunteti stiintifici?”

Tudor, la fel de sec: “Da!”

(Eu si Cristi lesinam de ris in dormitor)

Cristi: “Copii, voi sunteti chinezi?”

Tudor, sec: “Nu!”

(In dormitor, stupoare)

Cristi: “Da’ce sunteti?”

Tudor, extraordinar, innebunitor de sec: “Oameni!”

(Noi doi lesinam de ris in dormitor)

Ieri stateam cu sotul meu pe canapea, intr-un scurt moment de relaxare si oarece tandrete. Ma rog, cel putin incercam momentul de relaxare si tandrete, in timp ce baietii se fugareau prin casa calare pe doua masini, tipind si riziind. La un moment dat, ne intra in raza auditiva un strigat:

“Hai sa fugim in camera, repede si sa inchidem si usa sa nu ne prinda vaca si calul!”

Hm…

“Care vaca si care cal?” striga Cristi.

Din camera se aude raspunsul scurt pe doi:

“Pai vaca e mama si calul esti tu!”

Deci, sa ne intelegem; semnam si ne inclinam cu respect, Vaca si Calul, mindri parinti de maimutoi!

Ieri am fost cu copiii la mall. Dincolo de faptul ca au inceput sa reclame, din cind in cind, cite o vizita la mall, ca niste copii (foarte) adaptati la cliseele moderne si contemporane, a fost necesara vizita pentru ca trebuia sa luam cizmulitze de cauciuc pentru Victor; Tudor primise cizmulite rosii de la o bunica, Victor, care are piciorul mai mare incercind cu disperare sa si le traga si el in picioare. La mall tocmai se afisasera ornamentele de Craciun. Drept la intrare trona un brad imens impodobit cu globuri imense si cu niste ciucuri mari de vreo 30 cm bucata, aurii. Copiii s-au si repezit la respectivele podoabe cu exclamatii de incintare.

Tudor: “Mama, ce e asta?”

“Sunt ciucuri, asa se cheama”.

Prompt, ba chiar grabit sa isi manifeste bucuria:

“mama, mie imi patzi tuchilili! Ca e CHIAL CA UN PAL!” (Mama, mie imi place ciucurele. Ca e chiar ca un par! n.a. par, adica podoaba capilara, uf! trebuie sa imi instalez caracterele romanesti!)

Si Victor, nedezmintindu-si niciodata calitatea de mincaul familiei, completeaza: “Mie imi patzi ca e chiar ca niste MACAROANE!”

In aceeasi zi il admonestez pe Tudor: “De ce ai fost rau cu tata?” “Am dormit rau!”, gaseste el repede scaparea.

“Victor, cu ce stinge pompierul focul?”

“Cu TICHINTOLUL” (cu extinctorul)

Bolnavior tare. Rabdator cu toate hapurile pe care i le dau sa le inghita; bucuros ca sta acasa cu mama desi…parca nu e la fel cind nu e si Victor linga el…

“Uite, mami, maninca niste masline; le-am cumparat special pentru tine”

“Pentru Victor NU!”

“Nu, conced eu satula sa ii mai fac morala cu fratele lui drag pe care mama il iubeste LA FEL DE MULT”

…

“Da pentru Victor de ce nu ai cumparat?” (?!?!)

“Vrei sa ii pastrez si lui Victor citeva?”

“DA!”

Sigur, diseara, cind vine Victor acasa de la gradinita, cu ochisorii rotunzi stralucind de bucurie ca il vede pe Tudor si cu un mar pe care l-a pastrat special pentru el, Tudor nu il va gratula cu nici o privire, nu va lua marul si ii va spune: “Nu bobec cu tine!” (nu vorbesc cu tine)

In masina, venind de pe undeva, Victor intreba: “Cum puni in ingleda la berde?” (Cum se spune in engleza la verde?)

Eu: ” Green!”

Victor: “Matei are ghin.”

Tata: “Matei are green? Matei de la gradinita?”

Copiii: “Da, Matei are ghin.”

Noi: “Dar CE are green Matei?”

Copiii: “Ghin. Are ghin!”

Noi: “dar Ce e green?”

Copiii, in cor, iritati: “VERDE!”

Noi: hohote de ris.

Tudor: “Tata, nenea a spus DOG, CATEL!”

Tudor, in timp ce eu derulez dvd-ul sa ajung la partea din film pe care vor ei sa o vada: “Mama, NU INTELEGI NIMIC! Merge singur! Intelegi? NU INTELEGI NIMIC!”

Cind i-am dat la gradinita, copiii aveau doi ani. Erau capabili sa spuna “apa”, “papa”, “pipi”, “mama”, “tata”, “atiu” (artur, desene) si “patiu” (saltea gonflabila) de sarit. Am aflat, spre amuzamentul meu, ca acolo, la gradinita, vor face lectii de engleza. Nimic obositor, 10-15 minute pe zi, in care teacher din Scotia apare pe perete si le povesteste despre tot felul de jucarii simpatice in engleza. “Mult succes!”, le-am dorit eu, zimbind in sinea mea. A trecut un an. Copiii vorbesc, inca, stilcit romaneste; sunt lenesi tare la vorbit corect.

Insa….

Intr-o zi, desenam cu Tudor; o mami trista. Apoi o mami… nu, nu care zimbeste, nici care ride…Tudorel se scremea disperat in cautarea cuvintului opus. Vroia musai sa zica vesela. Si eu , desi stiam ce vrea sa zica, il priveam (vesela) cum se bilbiie constiincios sa spuna ce vrea. Si deodata, explodeaza din gurita lui, izbavitor, in sfirsit…”uepi!” (happy!). Mami ramine brusc cu gura cascata.

Acum vreo doua saptamaini, tot Tudor tinea un capacel de plastilina in minuta si bodoganea prin casa: “Acum ne jucam cu laian! Acum ne jucam cu lian, mama!” “Da, mama, ne jucam” zic eu, nepricepind nimic, dar incercind sa ocolesc o criza de nervi iminenta datorata neputintei mele de a intelege ce vrea de la mine. Si el, sfatos ca un mosnegel, rabdator cu nepriceputa de maica-sa si intuind perplexitatea mea, mi-o trinteste: “Mami, ne jucam cu LEUL-LAIAN (LION)!”. Mami ramine (iar) cu gura cascata.

Ieri seara Victor ia o carte si citeste. “Minchi, minchi, minchi!”. “Ce minchi visezi mama?” zic eu, curioasa tare despre ce vorbeste odrasla. “Uite, mama, MINCHI! (MONKEY)” imi zice, aratindu-mi maimutele din copac.

Hmmmm…

Daca ar fi sa imi spuna ceva doamnele de la gradinita, ar trebui sa imi incasez de la ele un hotarit: “I told you so!”.

Seara, tirziu, ora de nani si un pic de negociere; “treci pe canapea sa iti pun pampersul!” Viiijt! Luat militareste de umeri si de fundulet si trintit pe canapea: “Mami, te-ai enervat?” (cu un zimbet sagalnic si un pic timid/temator. Rid. “Nu, mami, nu m-am enervat; m-am jucat cu tine.” Ride si el.

“Poate ca vorbim cu Mos Craciun, mai tirziu, nu acuma, sa ne aduca un Scooby care vorbeste si un Shaggy care vorbeste!” Asta stilcit de nu se mai poate si ritmat ca o incantatie, pentru ca deja viseaza cu ochii deschisi , VEDE un Scooby mare, de-adevaratelea, care vorbeste cu el si poate alerga dupa el, stiu, o sa fie un baietel intelegator si o sa se multumeasca cu un Scooby de plus care vorbeste cind il apesi pe burtica, dar el viseaza deja un catel mare si caraghios care ii populeaza realitatea lui imensa, plina de minunatii vorbitoare.

Cearta mare, militarie, ca s-au jucat de-a aruncatul cu un ceas de perete cu geam de sticla, care s-a spart. I-am gasit cu cioburile in mina, veseli nevoie mare. Victor e mereu responsabil de initativele aruncatoare de pereti. Maaaare scandal. Tudor sta cuminte, invizibil, poate scapa de furtuna. Insa furtuna se repede si la el: “Ce fel de fratior esti tu? Asa face un fratior bun? Daca stii ca nu e voie sa te joci cu lucruri facute de sticla de ce nu i-ai spus sa nu arunce? Asa face un fratior bun!” Inchid usa si ii las in camera lor sa se gindeasca la ce au facut, sa se inteleaga bine si sa ma linistesc eu. Incepe iar joaca. Il aud pe Tudor: ” Ditor, mama a put nu alunci!” (Victor, mama a spus sa nu arunci!) Zimbesc. Ce nevoie au ei de morala mea? Acolo, in camera lor, cu usa inchisa ca sa nu vin eu, se desfasoara in intreaga ei splendoare dinamica relatiei lor. Acolo se negociaza, il aud pe Victor spunind: “Tudor, imi dai si mie una da?”, “Da”, “Bine, Tudor!” Se imparte, se deruleaza povesti minunate, incep sa bubuie motoarele masinutelor alergindu-se pe sosele, vine politia, se duc oamenii rai la inchisoare, Scooby urca in masina de pompieri si maninca un tort mare, mare, mare, pisica adoarme dupa ce primeste o injectie, avioanele zboara pe cer, baietii cad in prapastii si se salveaza cu fringhiile, hipopotamul se imbarca in salvare si pleaca la gradinita, invie acolo, in camera lor o alta lume la care simt ca nu mai am acces, e lumea LOR, din care nu fac parte decit marginal: “Victor, mama a spus sa nu arunci!”

Apoi usa se trinteste de perete si apar motoceii alergind in sufragerie. Lumea minunata ramine captiva in camera lor. Si o data cu usa trintita de perete, mi se permite sa apar in viata lor si atunci incep medierile, certurile, jocurile in trei, admonestarile. Si, mai pe seara, cind vine tata, calareala, saritul in pat, saritul in capul lui tati, gidilatul, mincatul de burtici gustoase in hohote minunate de ris, mucii, urechile dureroase si altele, de-ale noastre, de-ale oamenilor mari.

Baieteii nostri au trei ani. Isi lipesc fatucile rotunde de obrajii mei, sa ma iubeasca pentru ca mi-au facut injectie “cu forta”, ma intreaba zimbind daca m-am enervat de traznaile lor, ne admonesteaza scurt sa nu mai tipam la fratiorul care a facut o prostie, chicotesc complice cind spunem noi vreo prostie: “Cristi, nu vorbi prostii, copiii nostri sunt cuminti”, “hi, hi, hi, tata a put potie!” (”tata, a spus prostie!”), se invata sfatos ca doi mosneguti unul pe altul: “Daca p;lingi la noapte, te duci la tata in pat, nu tipi, nu, te dai jos din patut si te duci la tata in pat si dormi cu el!”

La multi ani, baietei minunati! Multumim pentru zimbetele care ne lumineaza chipurile in fiecare seara, cind va sarutam nasucurile adormite in patuturi. Ne-ati facut obositi, iritati, nervosi si incredibil de fericiti!