Șezătoarea părinților: Tipurile de atașament și modalități în care ne arătăm dragostea față de copiii noștri

Sau… ”Cum m-am jucat cu copiii voștri în timp ce voi lucrați cu Simona”.

Da… Mi-am promis aseară că vă voi scrie despre ce am făcut cu copiii, în timp ce părinții erau la Șezătoare. Pentru că a fost un timp frumos, amuzant, așaaaaa de plin de căldură și de emoție și… da… am dat jos și cîteva calorii.

Să o luăm pe rînd.

Întîi am realizat o CONEXIUNE. Am strigat tare și gesticulînd că vreau să vină la mine toți copiii. Ei au venit. Păream destul de autoritară. Unii copii deja mă cunoșteau, alții nu. Unii știau că urmează o chestie haioasă după tonul acela hotărît, alții se supuneau instinctiv tonului hotărît, deși cu destulă reticență. Mde… ”Ce-o fi vrînd și DOAMNA asta mare și țipăcioasă?” s-or fi întrebat ei nedumeriți. Așa că, după ce am reușit să îi adun în jurul meu, nu am stat prea mult pe gînduri (știți, copiii nu au răbdare cu adulții care ezită. Pentru că lumea e ATÎT de plină de chestii mult mai interesante de cercetat decît un adult care nu știe ce să facă sau se mocăie) și i-am privit roată pe toți.

”VOI ȘTIȚI CINE SUNT EU?”, am spus răspicat și cu un ton un pic amenințător. Doar un pic. ”Eu sunt Sinziana! Îmi pare bine să vă cunosc!”. Brusc, tonul meu s-a schimbat, privirea s-a îmblinzit și am zîmbit jucăuș.

Uf… Tensiunea s-a risipit instantaneu. Toți ochii erau curioși la mine.

Pasul doi a fost să stabilesc regulile:

”Nu punem mîna pe nimic, dar pe NIMIC din librăria asta pînă nu o întrebăm pe Sînziana! E clar?”

Cuvintele au fost ferme. Tonul hotărît, însă fără nici o amenințare. E doar o regulă, în fond, nu un monstru care ne așteaptă pe după rafturi…

Pasul trei a fost să mă apuc de jucat.

Am făcut un trenuleț. Luuuuuung. Cu care ne-am pimbat printre rafturi pînă am ajuns în partea opusă celei în care părinții aveau nevoie de liniște ca să se concentreze. Am strigat ”Ciu-ciuuuuuuu!”, am dat din mîini și picioare.

Păi și cam asta a fost.

Atenția era la mine, distracția începuse. De acolo a fost simplu:)

Ne-am jucat de-a statuile, am alergat un căluț imaginar printre tot soiul de obstacole, am obosit bine și apoi ne-am așezat pe jos. Ca să ascultăm o poveste. De fapt, două.

Însă nu orice fel de poveste.

Prima a fost o poveste fantastică pe care am creat-o împreună. Fiecare copil a avut o contribuție. A fost o poveste minunată, în care niște copii se jucau într-o grădină magică. Doi dintre ei s-au hotărît să iasă din grădină și au dat peste o vrăjitoare. Vrăjitoarea i-a speriat, așa că au fugit iar în grădină. Acolo, au avertizat toți copiii că urmează să se întîlnească cu baba care venea după ei. Toți s-au ascuns după flori. Vrăjitoarea a intrat în grădină, a mirosit florile și a vrut să ia una acasă. dar, ce să vezi, Vrăjitoarea trăgea de floarea și floarea nu vroia să iasă. De fapt, Vrăjitoarea trăgea de un copil. Și ce credeți că făceau copiii? Se prăpădeau de rîs. Într-un final, Vrăjitoarea a fugit, speriată de copiii care au ieșit de după flori.

Minune mare, cei doi copii de la început, au sesizat că, de fapt, Vrăjitoarea stătea după gard și plîngea. S-au apropiat de ea cu teamă și au descoperit că Vrăjitoarea nu era rea deloc, ea era doar singură și vroia să îi cheme pe copii să mănînce înghețată și budincă (numai asta avea ea de mîncare, pentru că nu avea dinți).

Și au trăit cu toții fericiți, pînă la adînci bătrînețe.

A doua poveste a fost despre un dragon înfricosător. Acest dragon era imens, era cît librăria de mare. Acoperit de miște solzi uriași, cu niște ochi cît pumnul de mari. Și, desigur, cînd se înfuria, scotea flăcări pe gură. Dragonul ăsta iubea să bea ceai la librărie (da, e o poveste cu un dragon care bea ceai și o prințesă, de acolo mi-a venit ideea:). Mergea acolo, se așeza la masă și comnda ceai pe care îl apuca delicat cu labele lui uriașe. Îi plăcea ceaiul foarte fierbinte. Însă, uneori, librăreasa se lua cu alte treburi și uita că lui îi place ceaiul fierbinte. Așa că i-l servea doar călduț. Dragonul se înfuria teribil. Simțea cum urcă în el furia și scotea flăcări pe nări, distrugînd cărțile și speriind librăresele. Așa că, încetul cu încetul, dragonul nostru a rămas singur. Nici un prieten nu mai avea, pentru că nimănui nu îi plăcea să rămînă cu camera de joacă, jucăriile și cărțile distruse.

Așa că dragonul s-a dus la Prințesa din turn. Era o Prințesă foarte înțeleaptă, care citea cărți toată ziua. Toți veneau la ea după sfaturi.

Prințesa i-a ascultat povestea și a citit muuuuulte cărți. În cele din urmă, Prințesa a găsit o soluție. A luat o bilă de sticlă transparentă. Era minunată și prin ea se vedea lumea colorată. A sărutat bila și i-a dat-o dragonului să o țină mereu în buzunarul de la piept.

Ori de cîte ori dragonul simțea că se înfurie, se bătea peste piept tare cu mîna, simțea bila de sticlă și furia lui se transforma într-un fum subțire.

Așa că următoarea dată cînd a fost la librărie și i s-a servit ceai cald, s-a bătut peste piept și a spus senin:

”Stimată domnișoară, mă deranjează puțin că îmi serviți ceaiul călduț. Dacă vă rog frumos, credeti că putem găsi o soluție să rezolvăm problema asta?”

Domnișoara a ieșit de sub tejghea, a zîmbit și i-a răspuns: ”Desigur, domnule dragon, voi nota în carnețel ca să nu mai uit altădată!”

Și, desigur, au trăit fericiți pînă la adînci bătrînețe.

Cu alte cuvinte, dragii mei părinți, aseară am lucrat cu copiii voștri pe emoții și modul în care le manifestăm: teamă și furie.

Ce s-a întîmplat în timpul ăsta cu copiii voștri?

Oh… abia aștept să vă arăt fotografiile! Au fost captivați de fiecare amănunt din povești. Au gîndit intens, încercînd să vină cu o completare. Au mimat frica de vrăjitoare, au intrat în pielea dragonului și au scos flăcări pe nări. I-am întrebat: ”Cum se înfurie dragonul? Ce simte el cînd se înfurie? Ce face corpul lui?” Și au început cu toții să își umfle obrăjorii, să pufnească și fornăie și mormăie.

S-au bătut peste piept să simtă bila magică plină de dragostea părinților lor. Au răsuflat ușurați și zgomotos cînd furia lor s-a manifestat prin cuvinte, în loc de flăcări. Și știu că eu folosesc multe metafore cînd scriu, dar să știți că astea nu sunt metafore:) Chiar așa au făcut.

A, pe parcurs, vreo doi dintre ei au venit la mine: ”Sînziana, pot să iau jucăria ASTA?” Și da, au putut.

Și știți ce s-a întîmplat la sfîrșit? Am dat un pupic. Și brusc, o grămadă de copii, mai mici, mai mari, au venit la mine cu diverse pretexte: ”Eu sunt cel mai MARE de aici!” (sigur că merita un pupic apăsat pentru asta!) ”Eu vreau să îți spun un joc!” (și asta merita un pupic) ”Vreau și eu un pupic!” (păi, sigur).

Deci, recapitulare:

Am creat o conexiune.

Am jucat jocuri fizice.

Am lucrat pe emoții.

I-am implicat activ în joc. I-am lăsat să facă regulile jocului, așa că, atuinci cînd am avut nevoie să respecte regulile mele de adult, au făcut-o fără probleme.

Le-am dat semne de recunoaștere: pupici, îmbrățișări, priviri, i-am gîdilat ușor pe unii, i-am luat în brațe pe alții.

Și, cel mai important, m-am așezat jos, în lumea lor. Daaaaa… îmi imaginez ce au crezut oamenii care treceau pe lîngă Cărturești și mă vedeau. Dar nu prea mi-a păsat. Am uitat că am simțul ridicolului, am uitat că ”sunt o DOAMNĂ” și am vorbit cu voci caraghioase, am rîs la glume puerile, am făcut glume puerile, am călărit un cal imaginar, m-am prefăcut că nu îmi ies exercițiile de respirație așa de bine cum le ies lor și că sunt mai buni ca mine la rostogolit, tumbe și țopăit.

(Dacă vă sună cunoscut, da, despre ”Rețete de joc” este vorba – Playfull Parenting).

Am privit cum mă transform din DOAMNA aia în Sînziana, cum copii care nu mă cunosc vin la mine să mă întrebe ce au și nu au voie în librărie, cum acceptă și cer o îmbrățișare sau un pupic, cum își iau rămas bun de la mine, veseli, plini de energie, jucăuși și minunați.

Îi știți doar:) Sunt copiii VOȘTRI muinunați!:)

2 thoughts on “Șezătoarea părinților: Tipurile de atașament și modalități în care ne arătăm dragostea față de copiii noștri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *